poveste de crăciun

dedicaţie: pentru copilul ce doarme în sufletul tău!

 a fost odată ca niciodată, căci de nu ar fi… hei! ce faci? văd că te întinzi alene a somn si parcă focul stă să se stingă în sobă! pune mai bine un lemn pe foc şi hai mai aproape căci în seara crăciunului toate poveştile sunt adevărate şi fiecare om este… un copil iubitor de poveşti!

 se spune că odată, demult, pe când noi nici nu eram pe această lume şi oamenii mai credeau în minunile care se arată, vieţuind în bună înţelegere cu animalele şi lucrurile însufleţite, trăia într-un mic târg din căuşul munţilor un rucsăcel fermecat. oamenii ştiau despre el că aduce norocul oricui îl atinge, iar copiii stăteau ore în şir să-i asculte poveştile despre locurile pe unde umblase.

era într-un miez de decembrie şi pe-atunci iarna încă nu venise cu zăpezile ei, numai un frig uscat mai ştergea casele şi un pui de vânt alunga oamenii care priveau cerul îngrijoraţi în fiecare zi. fără pledul alb peste câmpuri, grânele se stingeau încet, fără doamna iarnă crăciunul nu avea cum să vină, iar sania darurilor nu avea cum să-i bucure pe cei mari şi mici.

târgul se cufunda tot mai mult în liniştea aşteptării, iar copiii care veneau la poveşti cu veselia lor se risipiră şi ei, atinşi de grija celor mari. rucsăcelul era din zi în zi tot mai singur în odaia lui şi aceleaşi gânduri îl apăsau şi pe el: “unde o fi iarna? oare cine o încuiase sub şapte lacăte?” şi tot gândindu-se la asta, într-o zi îi veni o idee: să plece el în căutarea ei. dacă el era un rucsăcel aducător de noroc, atunci putea să o elibereze şi odată cu ea ninsorile cele mari care ar fi luminat calea lui crăciun.

fără să stea prea mult pe gânduri, rucsăcelul îşi puse în burtica lui un măr, o turtiţă şi un clopoţel de argint şi o porni dis de dimineaţă la drum, cam pe-atunci când somnul dulce se mai prelinge în ferestre. lăsă în urma lui târgul trist şi odăiţa lui cea caldă, dar se gândea deja cu bucurie că la întoarcere copiii vor veni iar aducându-i în dar râsul lor cristalin.

o porni spre nord, spre muntele cel înalt, ale cărui vârfuri prea rar se vedeau de nori, căci de acolo, de sus, un pas mai era până la ceruri. merse el ce merse o vreme, singur, cu paşi repezi, dar micuţul obosea repede, aşa că deşi trecuseră deja trei zile de când plecase, încă nu atinse poalele muntelui, iar pe drumul pe care altă dată treceau târgoveţi cu căruţele pline, astăzi nu era nici ţipenie de om. rucsăcelul îşi făcu el socoteala că va trebui să călătorească şi noaptea căci timpul îl zorea din urmă şi până la ziua lui crăciun puţin mai era. deci noapte era atunci când în calea lui apăru un câine mare şi alb, de parcă era luminat:

– unde mergi aşa zorit?- îl opri el

– după iarnă!- răspunse micuţul nostru când îi veni răsuflarea la loc, pentru că se speriase mai întâi. tare se speriase că marele câine îl va prinde în colţi şi-l va scutura zdravăn! şi povesti apoi toată tristeţea ce o lăsase în urmă, în vreme ce câinele îl asculta cu atenţie.

– dacă mi-ai da un os, te-aş duce eu în spinare până la poalele muntelui!- dar rucsăcelul oftă. os nu avea, degeaba ar fi scotocit, dar scoase totuşi din burtica lui mărul şi mare îi fu mirarea când văzu cum, după ce se rostogolise pe drum, mărul se transformă într-un os mare şi plin de carne, tocmai pe placul tovarăşului său care, aşa cum spusese, îl urcă pe spinare şi dintr-un salt ajunseră la muntele cel înalt.

– de aici nu te mai pot ajuta, prietene! dar te aştept la întoarcere- şi rucsăcelul o porni fericit să urce muntele, în vreme ce câinele se aşezase să îşi roadă tacticos osul primit.

muntele era aspru şi pe alocuri neted ca o coloană ce lega cerul de pământ, dar micul nostru erou nu se temea şi continua să urce cu hotărâre. curând aveau să se iveasă zorii lui ajun, aşa că timpul se împuţinase. şi cum urca el cu băgare de seamă, văzu la un moment dat răsărind dintr-o grotă un cap alb, de pisică:

– hei, unde urci aşa zorit pe muntele meu?- mieună ea, iar rucsăcelul se sperie în aşa hal, mai, mai să cadă de pe stânca de care se prinsese. pisica îl prinse însă ageră, cu o lăbuţă şi îl trase în grotă, iar când eroul nostru se mai linişti, ea îi ascultă povestea clipind din ochi, curioasă.

– dacă mi-ai da o bucăţică gustoasă de carne, te-aş duce eu până sus!- şi rucsăcelul socase atunci din burtica lui turtiţa ce o luase de acasă, rostogolind-o spre pisica ce râdea. dar… minune! aşa cum mărul se transformase în os, şi turtiţa deveni o bucată delicioasă de carne. şi dintr-un salt ajunseră sus, rucsăcel şi pisică, între norii adormiţi, unde o tânără îmbrăcată în alb era legată în lanţurile grele ale somnului.

– du-te, prietene! va trebui să o trezeşti singur, eu nu te pot ajuta, dar te voi aştepta aici.

şi rucsăcelul se apropie încet, călcând cu grijă peste norii vătuiţi. curând seara lui ajun avea să coboare peste lume, iar frumoasă din faţa lui părea prinsă sub un clopot de sticlă şi rucsăcelul nu o putea atinge. cum să o trezească? zâmbi. ştia! scoase din burtica lui ultimul obiect pe care îl luase cu sine, clopoţelul, sunând din el cu toată puterea. cântecul lui, o colindă nemaiauzită umplu văzduhul. oameni şi ciute se opriră fermecaţi în vreme ce iarna se eliberă. din ochii şi din mâinile ei scâtei albe atingeau norii care începură să cearnă fulgi mari şi albi de zăpadă.

– lasă-mi mie clopoţelul, prietene!- îi spuse iarna- şi mergi sănătos. curând va veni crăciunul!

povestea mai spune că undeva departe, într-un târg albit de zăpadă în căuşul munţilor, trecea pe uliţele adormite, într-o seară de crăciun, un rucsăcel roşu însoţit de un câine şi o pisică de zăpadă, iar de sus, din ceruri, iarna le arunca bezele. la ferestrele caselor brazii luminau calea cu podoabele lor, iar copiii mari şi mici râdeau. în lumea albă şi tăcută, un rucsăcel roşu lăsa semne în alb pentru sania lui crăciun.

iar astă seară, pe când citiţi povestea mea, sub bradul împodobit doarme un rucsăcel roşu plin cu daruri şi din cer se aude colindă.

crăciun fericit, dragii mei!