poveste de crăciun: cei șapte spiriduși din cer (5)

pe pământ zilele aveau doar două culori: un albastru aproape ireal, atunci când norii dormeau prin cotloanele ascunse privirilor curioase și un soi de gri apăsat și apos, atunci când soarele dormea leneș sub pledurile groase ale norilor. atunci și oamenii parcă umblau mai aplecați și forfota lor obișnuită se auzea mai înfundat decât de obicei.

cel fără nume știa prea bine toate acestea, doar trăia printre ei de multă, multă vreme, adunând toate acele scrisori pe care le trimitea în cer. de citit nu le mai citea  deși, pe la începuturi, fusese curios, renunțase însă lăsându-le în seama fratelui său serin care era mai puțin tentat decât el să le împlinească pe loc. și era mai bine așa, se păstra buna rânduială și așteptările oamenilor se mai domoleau. în plus, pentru unele dorințe chiar merita să aștepți, așa cum repeta adesea cumpătatul său frate. chiar dacă nu îl mai văzuse de multă vreme, numai gândul la el îl făcea să zâmbească.

cel fără nume aștepta la rândul lui, an de an, venirea iernii. atunci, anotimul se schimba, nu mai era nici albastru și nici gri, parcă totul se colora în lumină și parcă și oamenii păreau dintr-o dată schimbați. așteptarea febrilă a nopții în care dorințele mari sau mici se împlineau îi făcea dintr-o dată mai frumoși și mai senini, iar cel fără nume recunoștea pe chipurile lor ceva din blândețea fără de margini și candoarea lui verin, cel mai mic dintre spiriduși. atunci, cu o emoție mare ori un dor nerostit își atingea floarea șoptitoare, aducându-și pentru o vreme în suflet toate amintirile de demult despre lumea din cer și toate lucrurile care îi erau dragi de acolo și despre care știa deja că sunt la fel, neschimbate, mai vechi decât însăși timpul. floarea șoptitoare îi spunea până și asta în cântecul ei.

cel fără nume știa totodată că vremea dorințelor se apropia, o vedea în casele și pe chipurile oamenilor, pe străzile împodobite ca niște mirese și în mersul copiilor, singurul lucru pe care nu îl știa era numai chipul fratelui pe care avea să îl revadă în noaptea aceea magică ce trecea din păcate mult prea repede. de cele mai multe ori cel care cobora cu sania mare și plină era xerin, cel mai mare dintre ei, cu atitudinea lui de moș sfătos, mereu gata să dezlege desaga poveștilor. la el erau cheile cerului și doar el știa cel mai bine să coboare lin și nevăzut pe pământ ca și cum ar fi făcut asta în fiecare zi. desigur, cel fără nume se bucura de oricare dintre frați și de veștile pe care i le aduceau ca un dar, plus rezerva de zahăr de spiriduș pe care o cumpănea să-i ajungă un an întreg. uneori, pe lângă zahăr, clerin punea din cămările adânci și câteva boabe de rouă ca să-i mai potolească dorul de acasă, iar cel fără nume îi trimitea un gând de recunoștință.  lui clerin nu-i plăcea să-și lase cămările nesupravegheate așa că evita de câte ori putea coborârea. ori, poate, de vină era trupul lui rotofei și micuț care se strecura cu mai multă dificultate prin locurile pe unde umblau, cel fără nume n-ar fi știut să spună, dar găsea mereu câte ceva trimis anume de clerin pentru el prin desagi și zâmbea.

atunci când cobora pe pământ derin aducea cu el ceva din locurile de vânătoare, un miros de vânt de curcubeu ușor aspru și iute pe care el îl recunoștea din vremurile în care cutreieraseră împreună pe dealurile din cer. și știa deja, în buzunarele largi are fratelui, se ascundeau daruri nerpețuite: un arc nou făcut pentru el în rarele clipe de răgaz,  niște săgeți care îl puteau apăra sau șoapte de vânt care îl făceau nevăzut oamenilor. derin venea întotdeauna însoțit de câinele de zăpadă care lăsa urme pe acoperișuri cu lăbile lui mari care călcau apăsat.

dintre toți, cel mai drag îi era micul verin, poate pentru că era cel mai micuț, dar mai ales pentru bunătatea lui.  în rarele ocazii în care xerin cel ager și nespus de frumos îl lua cu sine, verin aproape că i se topea în brațe de bucuria revederii și potopea pe el un șuvoi de întrebări așa cum o făceau copiii oamenilor. iar cel fără nume se simțea nespus de fericit să împartă cu micul lui frate ceva din poveștile de pe pământ. verin îi aducea mai totdeauna pesmeți și pentru că nu știa niciodată când avea să coboare, obișnuia să-i păstreze pentru fratele lui multă vreme, până când aproape se uscau. chiar și așa, cel fără nume iubea grija și darul fratelui mai mic.

puțin mai este, gândi el privind spre cerul din care, dintr-o dată, începuseră să cadă fulgi mari, ireali și în dansul lor era atâta veselie încă o gloată de copii apărută de nicăieri se porni să-i prindă în palmele micuțe și calde așa cum ar fi făcut și verin, da da… cel fără nume zâmbi spre cer și trecu mai departe. mai era pușin, da, da…

și, desigur, va urma winking

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

2 thoughts on “poveste de crăciun: cei șapte spiriduși din cer (5)”

  1. Vânt de curcubeu??? Sună într-un fel anume, nu doar surprinzător.
    Să-ți mai spun că-mi place?! Tare, tare mult. Mulțumesc, Pisic scriitor!

Comments are closed.

error: Content is protected !!