despre oameni şi poveştile lor

poveste de crăciun

Woman Praying In A Dark Place - Hevriaaerul rece mirosea a zăpadă și a scorțișoară sau așa credea ea, dar peste câmpul înfrigurat și pustiu, pe alocuri crăpat, încă nu apăruse niciun semn de iarnă.  înaintea ochilor, doar o întindere nesfârșită de pământ întunecat, sumbru ca cerul și ca noaptea din care părea că nu se vor mai trezi vreodată și pe care amina o tulbura cu felinarul ei mărunt, cu gaz, pe care îl ținea deasupra capului, luminându-și calea. răsufla greu, a oboseală, deși nu era numai asta, de o vreme o tristețe lungă îi apăsa fiecare trăsătură a chipului încă tânăr, o tristețe ca o haină veche, prea mult purtată, care aproape că i se lipise de piele, îi intrase definitiv în sânge. tristețea de dinaintea crăciunului. peste celelalte luni ale anului învățase să treacă mai ușor, lua zilele cum veneau, pe rând, ferindu-se de așteptări, de dorințe, de viață chiar, dar apropierea crăciunului aproape că o sufoca cu amintirile altor sărbători, cele de dinainte de corona.

câtă libertate, câtă lumină și bucurie, cât de pline de daruri și de colinde îi erau trecutul și sufletul! de câte ori trăise aceleași tradiții frumoase, astăzi inaccesibile! mirosurile din amintire toate o copleșeau și o făceau să plângă potolit, ascuns, într-un hohot surd pe care și-l permitea numai pe drumul acesta solitar, pe câmpuri, când nu o însoțea nimeni și nimic și lumea părea încremenită. altfel, plânsul, ca multe alte emoții, era interzis pentru că făcea parte din vechea ordine, una de care se lepădaseră încetul cu încetul după ce marea pandemie trecuse, după ce îngropaseră la morți fără număr și dezinfectaseră, de multe ori trecând prin foc, aproape totul. iar când crezuseră că mai rău nu se poate, o luaseră de la capăt. uitase de câte ori.

dar până la urmă corona trecuse, oameniii trecuseră și ei la altele și dacă mai râvnea cineva după vechile legi era infectat și trimis în pădurile mute, să tânjească acolo până la sufocare, așa că, din teama aceasta nouă, oamenii tăceau supuși. întotdeauna frica supune mai tare, domolește spiritele și tocește chiar și cele mai aprige împotriviri, amina văzuse prăbușindu-se oameni pe care nu i-ar fi putut clinti altă dată nicio oroare, oricât de cumplită ar fi fost, dar traiul în apripierea morții le frânsese aripile curajului. sau dorința de a trăi era mai puternică?

amina pășea prin negura deasă cu gândurile amestecate. zilele trecute văzuse sărbătoarea orfanilor, ca toți ceilalți. era aproape imposibil să nu vezi toată desfășurarea aceea de torțe și lumini, căci dintre toți, orfanii erau cei mai ostentativi. oricine putuse dovedi cu acte că își pierduse părinții în vremea coronei făcea parte din tagma aceasta nouă și crâncenă, de tineri cruzi care stăpâneau lumea. totul le era permis și totul le era la picioare acestor copii care împărțeau viața după bunul plac, amina știa prea bine căci de ani buni se afla în slujba unuia dintre acești mici capricioși care ce visa noaptea își dorea ziua, iar mai nou își dorea să guverneze peste teritoriile iernii ca un soi de crai al zăpezilor, așa cum citise el prin cărțile vechi. sau îi șoptise vreun sfetnic nătâng. o, da, la fel de răi erau cei din tagma sfetnicilor, oameni cocoțați pe scaunele lor reci, cu gulerele albe, prea apretate, care se zicea că împart sfaturi cu mărinimie. cu mărinimia cuiva care avea ceva de câștigat, evident, căci sfaturile erau ajustate după urechea ascultătorului.

curând, prin perdeaua nopții se iviră primele lumini ale orașului și amina grăbi pasul. nu-i plăcea să întârzie, spatele ei n-ar mai fi rezistat la încă o biciurie, dar în zilele acestea când știa că ar fi fost crăciunul după regulile vechi, parcă cineva îi turna plumb în picioare. o durea dorul de lucrurile acelea simple și mărunte când îmbodobea brazi și făcea coronițe, când râdea mult și citea povești pe săturate. acum, toate acestea erau uitate și parcă numai lampa ei cu gaz, semnul slugilor, îi lumina calea ca a magilor din vechime. gândul acesta o făcu să tresară, să zâmbească chiar și atunci, în clipa aceea de neatenție căzu. mai întâi simți pământul rece, tare, ca o împotrivire, ca și cum i-ar fi respins trupul, ca și cum l-ar fi scuipat și, mai ciudat decât orice, nu simți nicio durere, de parcă dincolo de respingere, o mână moale și caldă ar fi ocrotit-o. cu senzația aceea nouă și curioasă, ca de plutire, ca de imaterial și straniu, amina își pierdu cunoștința. trupul ei se lăsă moale, în voia izbiturii, dar spiritul plecă departe, departe…

… era o sală de bal. amina știa deși nu mai fusese niciodată acolo. ferestrele mari, intens luminate, argintul podoabelor și licărul stins al brocartului din ferestre trădau obârșia și finul gust gazdelor care stăteau pe dais zâmbind senin forfotei din jur. undeva într-un colț, deși nu ferit, străjuia cel mai falnic și mai frumos împodobit brad pe care ea îl văzuse vreodată. un copac puternic ce părea prins cu toată viața și rădicinile de podeaua de marmură pe care alunecau ușor perechi de dansatori fericiți. în celălalt colț al sălii orchestra cânta neobosită și pe fiecare dintre chipurile care întregeau acest tablou de magie, se ghiceau lumina și bucuria nealterate, în starea aceea pură și rară. amina simți că zâmbește și ea și, din marile oglinzi care amplificau lumina, i se întoarse propriul zâmbet, cel de demult. se privi cu nesaț, cu dor și uimire. își văzu ca întâia oară chipul smead, trupul zvelt în rochia albă de bal, complicata coafură a buclelor ei întunecate, dar mai ales zâmbetul. zâmbetul ei luminos, uitat. apoi, într-o clipă, ca într-un caleidoscop fermecat, imaginea se schimbă…

… era un pat de spital. amina știa, mai fusese acolo. de fapt, chiar era acolo, veghind trupul muribund al cuiva îmbrăcată în salopetele acelea incomode, de protecție, de culoare roz. o culoare oribilă se gândi iar, în vreme ce muribundul o atinse ușor, ca și cum ar fi vrut să îi spună ceva tainic și prețios. iar ea se aplecă fără rezerve, omul mai avea puțin de trăit, mult prea puțin și ea știa.  îi privi chipul îmbătrânit de suferință și cazne și, ca prin vis auzi: – nu vreau să mor!- apoi timpul și pământul îi fugiră de sub tălpi și se simți prinsă într-un iureș nebun, ca o spirală de timp rostogolindu-se. de atâta viteză simți că amețește, apoi leșină.

***

se trezi târziu și, pentru că dormise prea mult, se întrevedea o nouă migrenă la orizont. lipăi încet până la bucătărie și își pregăti înfrigurată o cafea, cu gândul la visul pe care îl avusese și care o obosise peste măsură, cel puțin așa simțea. visase ori…. ?

 

celui care trece pe aici îi urez Crăciun fericit!

sursa foto: epe

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

11 thoughts on “poveste de crăciun

  1. Am călătorit alături de Amina prin ținuturile reci și întunecate, prin sala de bal și prin spital. Da, cuvintele tale chiar m-au purtat în poveste. (Mi-am amintit că am una de terminat. )
    Să-ți ningă cu bucurie și povești peste suflet, Pisic drag! ❤

  2. Amina m-a purtat prin ținuturile reci și întunecate, prin sala de bal, salonul de spital și apoi m-a scuturat ușor pentru a mă trezi că povestea se terminase și prea eram adâncită în ea. Să-ți ningă cu liniște și bucurie acest Crăciun binecuvântat! <3

Comments are closed.