pe dalele reci păşesc cu teamă, epidermă fierbinte şi vie atingând contrariul ei: tălpile resping ceea ce simt opus lor, abia atingând podeaua, silite totuşi să revină la ea, nu în plutire, ci în echilibrul firesc al mersului.
îmi pare că până şi liniştea toarce aburi reci, denşi, iar eu mă strâng în mine din instinct, dar nu mă opresc ci merg mai departe, către tine venind, prin aceeaşi noapte de lapte care ne leagă şi ne dezleagă mereu, cu umerii mei prea fragili şi prea goi, în cămaşa lungă şi albă a ielelor – doar că eu nu ştiu şi nu descânt, ci te caut pe tine.
te voi ajunge în somn, te voi găsi acolo, cu trupul cald, aburindu-mi oglinzile ochilor, luminând a vise pe care nu mi le spui niciodată, aşa cum nu îţi dezvălui nici eu taina aceasta a clipei în care îţi sunt aproape, atât de aproape încât bucuria mea mă topeşte.
de aceea îmi ard tălpile pe piatra cea rece şi de aceea îmi foşneşte pe gură un zâmbet: eu ştiu că te voi vedea iar, umbrit de candela nopţii pe care o port în braţe, irezistibil purtând în mine dorul de a te atinge, cu răsuflarea măcar. nu o fac însă pentru a nu tulbura minunea cu toate apele ei.
ziua nu, nu te găsesc niciodată pentru că tu eşti mereu plecat şi mereu ocupat. îmi spun oamenii câteodată că te văd purtând armura ta de stofă scumpă, uşor încruntat şi cu umerii largi, arcuiţi, aplecat în gânduri care nu mă cuprind, cu acelaşi gest pe care îl ştiu atât de bine, cel al atingerii nodului de la cravată, ca şi cum acolo ar sta o idee la pândă şi trebuie eliberată.
şi îmi mai spun oamenii cum te văd prin lumi aride, la fel de încordat, trecâd prin soarele roşu de fierbinte şi perle de apă îţi alunecă pe tâmplă, sălbatica ta tâmplă pe care porţi, deşi nu ştii, un semn de sărut de la mine, acel semn ce prin marea de gheaţă când treci şi printre marile zăpezi ce nu te îngenuchează, devine albastru, aproape violet, translucid.
şi aş vrea atunci să alerg, să te găsesc, să te alin. de sete şi de foame să îţi aduc din căuşul inimii mele şi tu să râzi fericit că vin, luminat că mă recunoşti dintre toate chipurile pe mine, uitând că, de fapt, nu m-ai văzut niciodată, căci astfel m-ai recunoaşte după forma perfect rotundă a genunchiului, după ochii miraţi şi după semnul cel alb de pe gleznă, semn de zăpadă, niciodată sărutat de tine.
pe dalele reci, de gheaţă, sunt doar un semn de pasăre şi în urma mea este numai vânt. cămaşa mea albă şi lungă este doar o iluzie de aripă. tu nu mă ştii, nu mă cunoşti, nu mă ai. şi totuşi eu sunt a ta dintotdeauna.
de aceea îţi spun astăzi, de aceea vin: eu sunt toată pe margine un dor de femeie şi în mijloc o sete de bărbat, a ta. cândva o să ştii. da, da…
by 
seara buna, nu vad tabelul, unde las semnul?
pun adresa aici sa ma inscrii tu daca adorm.
http://redsky2010.wordpress.com/2012/02/20/pe-margine-in-mijloc-sau-reguli-de-convietuire-in-cuplu/#respond
textul asta mi-a amintit de scrisorile acelea de mai demult, stii tu de la ea catre un el…nu mai stiu daca se cunosteau, dar era frumos tare. exact ca si ce ai scris acum
noapte linistita, pisic!
noapte de lapte. şi sete neostoită. da, da, da…
Sete multa, p-aici..Lucru bun, da altfel..
Buna dimineata si …miauuuu!
Da…exact ca o scrisoare de dragoste….
draga psi, buna dimineata si iar iertare caci ceva am gresit iar
.
am mai scris o data adresa. sper sa fie bine si tu sa ma ierti si sa corectezi! Multumesc!
cand ne prefacem prea adesea ca iubim, cum stim cand iubim cu adevarat?
redsky, dragule, au fost ceva probleme cu tabelul, am bombănit şi eu aseară. acum, se pare că tabelul si-a revenit! iar povestea… da, este din acelaşi ciclu, al poveştilor de adormit pisica.
tibi, nu-i aşa?
😆 aşa ziceam şi eu, virusache!
miaaau!
toate poveştile de adormit pisica sunt imaginare scrisori, scorpio!
rata, câteodată am nişte idei care mă enervează şi pe mine! după ce am lansat provocarea să mă fi văzut. habar nu aveam ce să scriu! 😆
cita se rezolvă, totul se rezolvă, nu te necăji.
bună dimineaţa! sper că eşti mai bine, te plângeai de răceală generalizată la bunică şi nepoţi.
cred că nu ştim, eo. decât atunci când celălalt, obosit, pleacă. dar parcă numai în iubire ne minţim… nu numai!
buna dimineata…
da, da…cand o sa-i scriu lui, o sa te rog sa ma ajuti…da, da
nu cred. nu e treaba celuilalt cum iubim noi, ca pleaca, ca nu pleaca, ci a noastra. astfel, intrebarea mea de mai sus capata o valenta clara.
bine, geanina, promit!
Revin cu comentariul. Pupici !
Fiecare iubire repetă parcă un model, cu tălpi pregătite pentru zbor, iar noi oamenii tot încercăm să găsim un ceva ce ne-a găsit el deja.
multumesc, psi! sunt mai bine. o tuse inca ma sacaie. copiii sunt in vacanta, bine, veseli… activi!
Aici e un soare inselator dar promite a zile mai bune! ieri cheiurile Senei erau minunate!
acum despre postul tau:
o minune de reverie, unde femeia e pregatita sa intalneasca dragostea! coaja de dor si miezul de dorinta … o frumusete de comparatie!
visul tuturor tinerelor fete in prag de primavara, ispita implinirii prin contopirea in iubire!
Mi-a placut foarte mult!
“cămaşa mea albă şi lungă este doar o iluzie de aripă”
excelent
mi-a făcut plăcere, ca întotdeauna, să te citesc
revin când poţi, carmen.
posibil să repetăm acelaşi tipar, almanahe, în fond suntem de-un aluat!
niciodată nu e treaba celuilalt,eo, ci a noastră. dar atunci când el nu mai este prin preajmă, privind în noi înşine dezlegăm ori desluşim ceea ce înainte nu voiam să vedem. zic eu!
cita, sună băbeşte dar tot spun: rădăcină de ghimbir, rasă, amestecată cu miere şi zeamă de lămâie. pui borcanul în frigider şi… foloseşti! bun leac, pe cuvânt!
aşa cum spui tu, cita, seamănă cu mitul zburătorului şi poate că şi este. poate că da…
iar mie îmi este întotdeauna drag, când vii pe aici, cammely
” şi îmi mai spun oamenii cum te văd prin lumi aride, la fel de încordat, trecâd prin soarele roşu de fierbinte şi perle de apă îţi alunecă pe tâmplă, sălbatica ta tâmplă pe care porţi, deşi nu ştii, un semn de sărut de la mine, acel semn ce prin marea de gheaţă când treci şi printre marile zăpezi ce nu te îngenuchează, devine albastru, aproape violet, translucid.”
Ești o veșnică îndrăgostită.
PS Sincer nu înteleg de ce nu am reusit să mă înscriu.
carmen, îndrăgostită nu-s, dar am imaginaţie!
ai apăsat butonul “submit link” după ce ai trecut datele?
ce frumos…
un suflet indragostit,un suflet care si-a gasit sufletul pereche… pentru scurt timp…
imi povesteste cum se intalnesc in vis.
…intalneste-ma deseara in vis…
zambesc si imi place cum suna
si oarecum zambesc si acum,aici si imi pare ca-i frumos. frumoasa imaginatie. frumoasa traire.
mulţumesc.
anca, tu ştii ciclul poveştilor de adormit pisica. o lăsasem puţin în pauză, astăzi a revenit.
Ioi Psi frumos, m-a luat cu furnicaturi citind.
Iar cuvintele acestea au fost incununarea furnicaturilor :
“de aceea îţi spun astăzi, de aceea vin: eu sunt toată pe margine un dor de femeie şi în mijloc o sete de bărbat, a ta. cândva o să ştii. da, da… ”
Si atunci tac si zambesc de frumos ce este.
adica …”salvat de clopotel” ?
frumos ii povestesti pisicii inainte de culcare
sunt tare simpatice povestile
cam de altfel tot ce scrii.
cumva nu am dorit sa las “urma de pas” de trecere prin zona. uneori frumosul ce-l transmiti,frumosul ce-l traiesc atunci cand citesc se doreste a ramane in necuvant.
dar,iote, nu reusesc mereu.
recunosc,este o provocare in descifrare a unor expresi…
zic si eu
dar musai sa existe uneori
anca, oare nu ştii tu că am nevoie de cuvântul ce ascunde ceea ce stârnesc înspre voi cuvintele mele? uneori tăcerile mă sperie… de-aceea acel “uneori” de care spui trebuie să fie. îmi trebuie.
ops:
da, da, maya este fericită. îi plac poveştile, dar mai ales alinturile!
uneori oamenii se intalnesc in necuvinte alteori, cuvintele par ca ii unesc ca sa-i aduca din nou in necuvant dar, deloc in tacere.
alteori se regasesc in zambet…
noapte de zambet alintat.
“nevoia de cuvantul ce ascunde”
uite un subiect de “tratat” in nursing.
interesant subiect mi-ai dat
noapet legănată de zâmbet şi alintată de torsul pisicilor lunii, anca!