poveşti din labirint

frunze în păr

soarele o îmbrăţişă vesel de cum ieşi în stradă şi se privi iar, deşi ea nu prea făcea asta, în vitrina unui magazin, zâmbindu-şi, recunoscându-se. bucle mari şi negre îi încadrau chipul, machiajul discret o lumina şi în zâmbetul toamnei vechea ei rochie neagră era ca un prieten drag, regăsit. niciodată nu îşi imaginase atunci, demult, când o cumpărase, că o va însoţi în multe toamne şi amintiri, în multe momente însemnate şi astăzi dragi. întâlniri, reuşite, împliniri, veniri, plecări. “little black dress”, cea despre care se spune că nu trebuie să lipsească din garderoba unei femei şi pe care ea o iubea cu toate că de-a lungul timpului apăruseră şi alte surate de-ale ei, semănându-i fără să-i ia vreuna locul. sacourile şi pantofii se mai schimbaseră, eşarfele îşi împrumutaseră şi ele alte culori, anii îşi lăsaseră toamnele pe rând peste viaţa ei, numai rochia rămăsese aceeaşi.

zâmbi. îşi pusese nişte perle mari, verzui, în jurul gâtului subţire, de o vreme începuseră să-i placă mărgelele, ceea ce o mira  şi renunţase la cocul spaniol care îi dezvelea chipul. prin minte îi trecu vag gândul că ceva important urma să se întâmple, deşi nu ştia prea bine ce. ziua era una obişnuită şi chiar dacă acasă o aşteptau banalele obligaţii gospodăreşti ea îşi îngădui o plimbare pe aleile parcului mistuit de toamnă şi prin centrul vechi şi neschimbat de atâţia ani. locuri dragi într-o zi frumoasă. merita să mai zăbovească puţin. îşi aminti de vremurile acelea uitate în care, răţuşcă la vremea adolescenţei fiind, se ascundea solitar în spatele unei cărţi, pe o bancă. multe cărţi şi multe bănci purta în amintire.

urcă pe strada plină de oameni, de magazine şi de terase, pe unde umblase iarăşi de atâtea ori, fie singură, fie însoţită, strada plimbărilor, a mărţişoarelor, a atâtor poveşti ale ei şi ale tuturor. recunoscu locuri, văzu absenţa unor magazine, intră în altele, atinse cu mâna eşarfe, admiră pietrele bijuteriilor, privi oamenii. îşi cumpără flori de culoarea coniacului şi zâmbi florăresei pe care o ştia de când lumea, răsfoi cărţi şi admiră în căuşul lor de catifea stilourile scumpe, renunţă să intre în parfumerie deşi o vânzătoare parcă o îmbia, astăzi însă voia să simtă doar mirosul de toamnă şi de viaţă. trecu repede cu privirea printre podoabele argintate ale meşterilor artizani.

– căutaţi ceva anume?

– nu, doar mă uit- formula obişnuită, de retragere, iar în gând: “mă uit după o pisică” întotdeauna făcea asta deşi rar de tot le găsea, parcă tot mai rar.

vase de ceramică în care se mai simţea mirosul de lut ars, lumânări parfumate, calupuri colorate de săpun, insigne vechi şi amuzante, podoabe din lemn şi coral, oameni neştiuţi, turişti şi localnici, miros de cafea şi de covrigi calzi, porumbeii primindu-şi bucăţile de pâine, voci, muzică, pensionari la soare, copii alergând, îndrăgostiţi, mame cu mâinile înrobite de sacoşe, farfurii aburind a mâncare, ziare, ciocolată topită în îngheţată, freamăt, forfotă, viaţă, o zi de octombrie tivită cu miere, muzica din căştile ei. şi numele ei.

întoarse capul surprinsă pentru că vocea venea direct din trecutul ei. cât trecuse: douăzeci de ani? mai mult? îl recunoscu după ochi: aceiaşi, la fel de albaştri, la fel de adânci, la fel de calzi şi pe care ea îi iubise atât de mult. argint pe tâmple, peste zâmbet şi peste soţia lui.  se aşeză alături de ei, la masă şi comandă o cafea. sau nu, parcă el o comandase, amintindu-şi cum îi plăcea ei: neagră, fără zahăr.

– ce mai faci?- mâini atinse părelic, politeţuri. firma, copilul, casa, impozitele, vacanţele, nume vechi de multă vreme nerostite şi iar zâmbete. soţia lui dispărând în magazin ca şi cum el ar fi avut nevoie de o papiotă de aţă. sau altceva, la fel de inutil de fapt. tăcere. şi iar vocea lui:

– îţi aminteşti cum stăteam amândoi ore în şir pe marginea trotuarului?

da, îşi mai amintea. şi încă multe altele îşi amintea: atingerea aceea numai a lui, accidentul, trenurile, noaptea, lacrima, teama, protezele, plecarea, toate câte fuseseră îi erau amintiri. în ceaşcă cafeaua se stinsese şi ea se ridică netezind imaginare cute ale rochiei. el o prinse de mână, căutându-i privirea.

– esti frumoasă ca toamna!

vântul îi aduse câteva frunze în păr şi inima i se rostogoli pe jos ca o ghindă. se ascunse în zâmbet, se înfăşură în el cu toată puterea strivind florile, lipindu-le de trup ca un scut.

– te-am iubit mai mult după ce ai plecat şi mai cred şi acum, deşi ştiu că tu nu, că el ţi-ar fi fost mai potrivit. mi-ar fi plăcut să fi fost şi el astăzi, cu noi. o să-i spun că te-am văzut.

ea tăcu. ea plecă. frunzele încă îi mai luceau în păr ca o podoabă şi el o privi cum dispare dreaptă, fără să privească înapoi, ca în urmă cu mulţi ani, când o alungase. plecase grăbită, cuvintele o ajunseseră cumva şi trebuia să le scrie. şi ştia acum, chiar dacă nu mai conta, că şi el o iubise. da, rochia neagră îi adusese iarăşi ceva important: cineva acasă o aştepta, cel drag. grăbi pasul fericită. curând ochii de culoarea cafelei îi vor zâmbi, ea îşi va face un ceai şi se va apuca de scris.

– pe unde ai umblat? ai atâtea frunze în păr!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “frunze în păr

  1. E nouă scrierea, e veche?!? Nici eu nu știu chiar dacă după data publicării pare nouă. Mi se pare că-ți știu poveștile dintotdeauna, iar cele recitite îmi par mereu noi, mai calde, mai duioase, mai aproape de suflet.
    Să-ți fi e toamna de poveste, Pisic! happy

  2. Nu stiu daca este fictiune sau realitate, însa profunzimea si detaliile fiecarei fraze scrise, se transformau imaginar, într-un decor pastel magnific de toamna cu personaje vii, ca într-o piesa de teatru în care actorii îsi joaca rolul impecabil, genial. Merci pentru delectare !
    O toamna magnifica, bogata, rodnica si colorata, alaturi de cel drag, cu ochii de culoarea cafelei, draga Psi !

  3. scrierea mea, iosif, este imaginativă. mereu este așa, dar da, am rochie neagră, iubesc toamna și frunzele în păr, nu mă împac în schimb cu mărgelele. happy deci, pe undeva, puțintel, există o doză de real, una fragilă și subtilă.
    toamnă de aur să ai!

Comments are closed.