dimineața coboară altfel, în tăcere, cu eșarfe violet acoperindu-i ochii și zâmbetul ca un amor bolnav, învăluit de acea negură a nopții de care nu se putea încă desprinde. nu pe deplin. în alte dăți, ea venea aurind, cu miros de zumzet cald și de lapte, ca o cădere veselă de silabe, cireșe ce zburdă liber prin florile abia pocnite în lumină, într-o definitvă uitare de lacrimă. și mă încearcă o senzație de liniște.
dimineața mă gândesc la tine cu uitare, străină fiindu-mi lacrima și abia în miros amestecat, de cafea și de cerneală, mă ajunge câte o senzație că am lăsat în urmă o negură de cuvinte ce zburdă acum dinspre mine către tine, violet și violent nor de tăcere, de trecere din zumzet în lacrimă. cădere, amor.
Gata, pisicuțo! M-am înscris și eu în acest joc! Nostalgic textul tău… să fie de vină violetul?