sunt zile în care mi-e dor, categoric mi-e dor și atunci privesc spre cerul care se adapă din gândurile mele, poate așa, frânghia curcubeului nostru o să apară iar, de la una la cealaltă, amintindu-ți. da, categoric mi-e dor și cred că de-aceea s-a și inventat curcubeul, un pretext dacă vrei, dar unul care echilibrează puțin balansul acesta fragil al inimilor noastre. sunt zile în care mi-e dor, categoric mi-e dor de tine. mi te imaginez, fără să te fi întâlnit vreodată, cum alergi prin cartierul zeilor, în verile tale toride. o pală de vânt îți înfoaie fustele largi și lungi, ca de naiadă rătăcităRead More →

”și-ți mai spun: orice am deveni, tu sau eu, oricum ne va merge, rău sau bine, niciodată, în clipa în care mă vei chema cu tot dinadinsul și vei crede că ai nevoie de mine, nu mă vei afla cu inima zăvorâtă. niciodată!” (herman hesse- narzis und goldmund) sunt zile în care mi-e dor, categoric mi-e dor și-atunci pun căpăstru cuvintelor mele și le dau jar, rugându-mă în suflet să alerge, să alerge, să alerge… spre tine, prietene, așa cum o făceau odinioară, pe când aripile tale se întindeau numai a zbor. ca și atunci, demult, pe când abia descopeream cartea de căpătâi a iubiriiRead More →

puține zile ne mai despart de sfârșitul acestui an pe care mulți dintre noi îl numesc greu, încărcat. eu aș spune că s-au adunat deja ceva mai mulți ani de când tot repetăm, de când tot spunem aceste cuvinte: greu, povară, neajunsuri, suferință. și ardere. cuvântul lui 2015 pare să fie, este de fapt acel colectiv cu incendiul care a ars, încă mai arde bucăți din noi, arătându-ne fragili și vulnerabili, așa cum și suntem de fapt. un an în cuvinte. un an de cuvinte. cum să le aduni? cum să le scrii sau să le rostești? se poartă bilanțurile și se poartă listele noiRead More →

sursa foto: salome ferestrele copilăriei mele se tiveau în iernile acelea, cumva mai albe decât acum, cu desene miraculoase și efemere pe care era uneori de ajuns să le ating cu mâna mea mică și caldă ori cu răsuflarea și ele se stingeau ușor, ca strivite, își pierdeau forma, iar bucata aceea de sticlă își recăpăta transparența, redevenea banală, dezvelind de cealaltă parte același decor știut al străzii în care trona câteodată un om de zăpadă născut din plămada jocurilor noastre la care ni se alătura adesea bunicul, un munte de om cu tâmplele albe și suflet mare, ca o pâine. ferestrele copilăriei mele nuRead More →

motto: “kiss while your lips are still red while he’s still silent rest while bosom is still untouched, unveiled hold another hand while the hand’s still without a tool drown into eyes while they’re still blind love while the night still hides the withering daw” (nightwish- while your lips are still red) pe sub porţile ploilor de toamnă, cele care ne înghit de o vreme, fără să ştiu de ce, fără să ştiu prea bine cum, prin ce mecanism ascuns, amintirea ta îmi inundă sufletul şi chiar dacă nu mai ştiu nimic despre tine de foarte mulţi ani, acurateţea imaginii care mi se formează peRead More →

“după sfântă mărie e dusă vara“- este o vorbă pe care o ştiu din copilărie, am auzit-o deseori la bunicii mei şi i-am aflat înţelesul privind în jur, la natura şi lecţiile ei. sunt primele zile de septembrie, când soarele este parcă mai obosit, mai reţinut. dimineţile au contur răcoros, vacanţele (cele care au fost, atâta cât au fost) se aşează cuminţi în albume, în aer miroase tot mai mult a copt şi a rod. este zvon de clopoţel în copilărie, de ghiozdan scos din uitare, de caiete noi şi creioane neîncepute, iar pe degetele micuţe şi fragile, care au ţinut mingea şi au ridicatRead More →

prima oară am văzut maci pe un câmp care se desena până pe marginea drumului de cale ferată. de fapt, îmi amintesc perfect de bine, aveam şase ani şi plecam pentru prima dată la mare fără părinţi, la năvodari, în tabăra “cutezătorii”. eram prea mică, prea sălbatică şi încă prea legată de “ai mei”. aşa că trezitul în miezul nopţii, înregimentatul în turma aceea de copii, fiecare cu bagajul lui mic, redus la minimum posibil (pentru că din gara sau halta de la năvodari şi până la căminele unde aveam să locuim trebuia să ni le cărăm singuri, ba mai trebuia să le şi purtămRead More →

mă gândesc de când am citit, de când am aflat despre sufletele care au trecut dincolo, la ea. inima lui mama, aşa o numeam, o mai numesc şi astăzi. mă gândesc mai cu seamă pentru că ştiu, în astfel de momente, cuvintele îşi pierd forma şi înţelesul şi orice ai spune e ca şi cum ai mesteca pietre. indiferent care ne sunt motivele pentru care acceptăm iubirea necondiţionată a unui căţeluş sau a unei pisicuţe, ne imaginăm de multe ori că viaţa lor este lungă, că ne vor fi mereu alături. apoi, de obicei când este prea târziu, încercăm să mai salvăm ceva. ori săRead More →

el zâmbea cu obraji noi, aprinşi. de la frig, de la zăpadă, de la joaca aceea naivă cu bulgări care creşteau în mâini. mâini de copii. suflete. râs. cuvintele miroseau a vânt. se topiseră şi ele, îşi pierduseră rostul printre cele două ghiozdane. şi ochii lui. două boabe de cafea coborând cu mirare în ochii ei. ochii ei speriaţi de prea multe taine. uşă deschisă. şi iarnă. două mâini legate de iarna cu florile ei de gheaţă. drumul spre şcoală desenat în alb, ascunzându-i ca într-un mare şi naiv secret. al lor. el, aşteptând în faţa uşii. zâmbete vorbind despre o primăvară încă adormită. unaRead More →

gândului tău i-aş da linişte. şi o bătaie de inimă i-aş da… de s-ar putea, din inima mea. şi te-aş numi lăptăreasă, deşi tu eşti deja, pe calea stelelor albe, vărsate din ţeasta universului în calea mea. îmi eşti plecată de multă vreme. aproape ne sunt numai gândurile, vânturile, florile care cad şi din cenuşa petalelor lor eu mai aud de o lacrimă. nouă. gândului tău i-aş da linişte… şi ţi-aş cere cumva iertare pentru că am jinduit în faţa unei fotografii din care astăzi plâng doar amintiri. doamne, cum am mai jinduit acea apropiere fără să ştiu că aşa era drept, aşa trebuia. inimiiRead More →

ţin de câteva minute în mână o bucată de carton aproape îngălbenit, din inima căruia mă priveşti tu. ochii tăi oblici ca de mică păpuşă chinezească, rătăcită într-un alt anotimp, scânteile tale ca două boabe timide de orez pe care numai stelele iernii le mai domoleau, curiozitatea ta adesea năprasnică, sfredelitoare, pe care orice răspunsuri ai fi primit, o făceau să crească mai mult, asemeni unui râu hrănit de ploi.  sursa foto: science nordic desigur, bucata de carton păstrează numai chipul tău uşor atipic, amprenta lui diferită, de parcă te-ar fi furat la naştere neamuri de tătari şi te-ar fi vândut apoi, pe doi arginţi,Read More →

că tot mi-a căşunat pe cântecul acesta, never let me go, deşi pornisem de la cu totul altceva…nah, muză pe coclauri…. o bătaie de inimă încă-o bătaie şi pe ceruri se-aşează oblic o ploaie ghemuindu-mi lumina, albindu-mi obrajii, când tremură-n strana lor strâmbă doar brazii, coboară pe ape cocorii, soldaţii năpraznicei spaime de-a fi. un cuţit spintecă sufletul stors. din granit şi din fiare se zbate ultima oară inima ta, căprioară, orele cad, se preling parcă ning, norii se vând pe-o risipă în vânt, strigătul meu e o şoaptă bolnavă, inima mea e-o oglindă concavă, doare şi dor dinspre cer pe pământ soarele cade sălbatic, râzând, oRead More →

noi ne legaserăm tăcerile de genunchi. ziua cobora peste noi cu pleoapele ei obosite şi amintirile ne vorbeau despre un mâine deja trecut. inventaserăm un asfalt pe care eu desenam dâre lungi de parfum, inventaserăm poveşti despre monitoare cu ochii legaţi. îţi promisesem ţie toate aşteptările, îmi dăruisei mie toate şoaptele ca pe nişte fulgi de vânt în cuvânt. şi îţi fusesem pentru o clipă căutător, scotocitor, pasăre venită din adâncurile altei lumi doar ca să te simt… aproape. să te aud râzând. să te ştiu. şi oamenii. atât de mulţi oameni vorbind, trecând, uitând, frământând pământul cu tălpile lor nepăsătoare, depărtându-ne şi grăbindu-ne. sunt prea multeRead More →

o bătaie de inimă. încă una. linişte. atât de multă linişte în jur ca un somn, ca o legare. pe arcul tâmplei curge o umbră, mereu aceeaşi, cu chip de maşteră, se prelinge pe umărul drept ca un semn ridicat din iadul sufletului. inima se porneşte să bată mai repede, mâna mică se prinde repede de stiloul care dintr-o dată nu mai este unealtă ci o biată cârjă, ochii se tulbură de teamă, înghiţind lumina pe nemestecate. umbra aşteaptă. stă acolo, pe umărul drept, nemişcată, aproape fără să atingă hârtia indecent de albă, aceea pe care lacrimile de cerneală desenează arabescuri impuse. copilul se temeRead More →

câte tăceri te pot frânge? de câte tăceri este nevoie ca să te stingi? să te uiţi pe tine? câte lacrimi se strâng în coşul acela mare al cerului, cel visat, în care soarele stă să adoarmă? soarele cel niciodată iubit, niciodată pe deplin al tău, fiică de noapte. câte aripi se întind, se zbat şi apoi se rup la prima pală de vânt? mi-am încercat puterile… şi mi le-am rupt. astăzi sunt numai un om. aşa am fost de fapt mereu, dar acum ştiu, o simt în fiecare rană care nu se vede sub pielea întinsă. zborul rămâne numai o amintire… în calea îngerilor.Read More →