soarelui. îi ruginiseră norii spre tâmple. mirosea a gutui și a întâmplare uitată. el își pusese un fular peste gură. preventiv, ca și cum ar fi putut opri respirația, gândurile. se striveau florile de inimă, de cuvânt. se dureau ca niște cristale mici, lacrimile. omul trimisese spre soare ultimul zâmbet. ceva mai încolo, în tăcerea ruginită și ea, o femeie destrăma un pulovăr roșu. decolorat pe alocuri, așa cum se întâmplă mereu de prea multă purtare, haina fusese a vreunui copil, poate fetiță, peste care timpul trecuse cu grabă. mâinile adunau lent firul încrețit, zâmbetul femeii era el însuși o linie roșie, destrămată. se striveauRead More →

luna cădea pe covor, ca o corabie lipsită de catarg, ori prea târziu ajunsă dinspre toate furtunile către pământ ea cădea ca o ploaie legată, inutilă aproape. zâmbetul meu, pervazierul, cel pe care îl port duminica, ca pe-o haină nouă, atunci când telefonul doarme, zâmbetul meu mimând fericirea se desena în oglinda ferestrei mai adânc, mai albastru, mai în contrast cu lumina, picături de octombrie nerostit, în vreme ce astrul de argint, sclavul neliniștii mele, cădea mai departe dăruind alt model podelei fără de margini. veche poveste cu același strâmb chip: ceea ce te-a determinat astăzi să vii, te va face mâine să pleci, fix acelașiRead More →

cineva trece prin inima mea. ca un joc al întâmplărilor surde, cineva își potrivește pașii după secundarul uitărilor mele. trecând, ia cu el fiecare sistolă, fiecare abatere de la regula tăcerii. cineva trece prin carnea mea. mi se pare că doare această reașezare a particulei, dar în realitate ea, carnea, se desfășoară ca o catifea înaintea-i. ca un covor de frunze numit octombrie. cineva trece zâmbind. cu pasul crud al celui care se știe. cineva trece prin gândul meu. locuiește acolo ca într-o casă albastră cu ferestre mari, de apă și nod. amintirile se leagă șirag de fiecare zâmbet și batistele cad grele, împovărate. cinevaRead More →

dacă azi este octombrie, azi rugină… să fie. azi sunt bolnavă de rugină şi stelele mi-apasă tâmpla greu astăzi să nu mă cauţi, dragul meu doar toamna e de vină. azi parcă-mi râd gutuile albastru şi parcă verdele-n mărgele rugineşte azi gura parcă-ţi străluceşte precum un astru. azi sunt mai plină-n brumă şi în struguri şi-s fără tine parcă dusă-n lume mi-e dor de tine ca de pâine mi-s ochii ruguri.   azi nu spun galben şi nici roşu duminica aceasta e tăcere octombrie rostogolit în miere pe cerul nostru. azi galbenul de brumă te încape azi roşul te răsare-n mine azi nu-s culori şiRead More →

erau atâtea dezlegări între noi și-atâta dezîmblânzire, coapsele cailor fremătând și lucind era atâta noapte. ni se curbaseră liniștile peste spinări, umbre adormind umbra, fremătau respirând, adormind așteptările era atâta noapte. tresăream ca dintâiul început, acela când abia ghiceam rosturile, inimi se zvoneau înroșind și bătând era o singură, imensă noapte. și în smoala aceea lucind și zâmbind împletind cerul cu ziua și viața numai ochii albeau întâmplarea trecând, numai dezîmblânzirea. cum de demulturi se nasc uneori și dezlipiri se coboară în carme era atâta noapte în noi când lumea parcă adoarme cum desprinderi coboară ușor și dezlegări ne mai ard simțurile era atâta noapteRead More →

mușcat pe jumătate, timpul ni se risipește pe la încheieturile acestei banale îmbrățișări cu care ademenim, ne ademenim. crezusem că ai să mai vii, o dată, încă o dată, așa cum se întorc păsările călătoare după furtună, aducând speranța și promisiunea că viața… … că viața aceasta a noastră, acoladă în care înghesuim la repezeală emoții- să fie, că iarna-i lungă- crezând că vom avea cândva, altcândva răgaz să le privim pe îndelete, să le analizăm și să ni le asumăm. te iubeam… … probabil că te iubeam atunci când am plecat. la repezeală, cu ochii pe ceas și cheile de la casă în mână.Read More →

mă sperie vântul care se ascunde perfid sub plapuma liniştii. mă sperie gândul că tulburări de ape se ascund încă ochiului, cel dinadins orb. de o vreme mă sperie liniştea şi mâinile întinse a pace, când ochii lucesc a sânge şi a cuţit. mă sperie gândul că poate într-o zi, curând, va trebui să fug. ce carte m-ar putea înveli? ce cuvânt m-ar uita? linişte. ce oglindă cu o mie de guri mi se înalţă? şi de ce pe pământ miroase a praf de puşcă? dintre toate culorile, negrul îmi pare astăzi cel mai adânc, cel mai fără scăpare. în faţa lui, până şi cuvinteleRead More →

un ger năprasnic ni se albea în oase, în ora aceea care amuţise plutind indecisă între noi. ca un animal hăituit ea îşi strângea secundele orfane pe sub fusta zdrenţuită, de nu credeam că se mai poate atâta dezvăluire pe pământ. plângeau în noi semninţele uitării ca nişte ghimpi şi prin porţile deschise, ianus trecea râzând. era un ger năprasnic în sărutul nostru de nou şi pe sub pleoapele grele şi obosite ne închideam în gânduri şi în gesturi străine, politicoase şi reci ca ferestrele în care lumina încremenise. bătrânul cu două chipuri obosise în veghea lui nemuritoare, poate că obosise să ne aştepte peRead More →

sursa foto: salome el dădu deoparte perdelele care ţineau noaptea cu vârful degetelor. ea zâmbi ca o amforă plină. el privi înapoia lucrurilor, acolo unde începuse de fapt totul, cu un alt zâmbet, aidoma celui de-acum. ea tăcea cu adâncimi de apă în privire. el atinse cu mâna lemnul uscat al mesei pe care lumina palid rămăşiţa unei scrisori. ea părea născută din flacără. târziu, când din fotografia ei mai rămase pe masă doar un cârcel negru, ca o ultimă împotrivire, veni şi vântul de miazănoapte, trecându-şi mai întâi cei o sută de ochi curioşi peste chipul lui frânt în lumină. apoi, cu infinită grijă,Read More →

mai întâi se aleg cuvintele. două câte două, ca nişte batiste uscate de vânt, ele sunt albe şi lipsite de noimă la început, ca nişte păsări orbind cerul. dăm deoparte lacrimile, punem punct emoţiilor care mai dorm leneş şi împăturim frumos, în patru, cuvânt cu cuvânt, silabă peste silabă. un eşafod îşi lungeşte urechile, lanţul lăsat liber, ca să priceapă mai bine ziua aceasta cu miros de îmbălsămare în care stăm ca apele tulburate de nelinişte. între cuvinte, aproape roz, gândurile ni se potolesc, parcă râzând. aproape roz. o definiţie… de cuvinte. sursa foto: salome byRead More →

ni se aşează o brumă nouă pe gânduri. şi în sfinţenia pământului este iară un îngheţ peste care, om de lut şi deznădejde, calci obosit. dincolo de fereastră, toamna şi-a dezlegat caii negri întru sălbatică desfrunzire şi-n frigul dintâi al dimineţii, dâre de alb şi de spaimă alungă soarele în ceaşca de ceai. e un miros de miere scursă între noi, înnegrită de friguri, atunci când toamna aceasta golaşă ne pătrunde cu degete lungi. aflu de la călin despre abaterea de la culoare, iar de la flavius vine un zvon de uitare în fotografii. şi mă întreb şi eu: unde e soarele din gutuie, unde ni-s zâmbetele?Read More →

mirosea a verde când am plecat. un verde ud, crescut sălbatic pe la ferestre şi printre pietrele care desenau parcă, cu colţurile lor tocite de paşi, un lung şotron. petalele ultimei flori se striveau în lumina filtrată, ca nişte coji fragile din care culoarea începuse să fugă şi pe care orice răsuflare le-ar fi topit. mirosea a verde atins de brumă şi a însingurare. norii se ridicau încet de pe muntele adormit, care mă privea cu mirare. în mâna stângă îmi crescuse o idee. în mâna dreaptă ţineam o bucată de iască. sursa foto:salome şi recitesc texte vechi cu mirarea celui care a uitat căRead More →

pe o bucată de vânt dezlegată din funia ei, pe o cireaşă coaptă în genunchi, mai jos de tivul rochiţei îndelung aşteptate, ca însăşi sărbătoarea primei zile, pe un pumn de capricii, adesea inutile, ca nişte foi răvăşite de-o răsuflare glumeaţă, pe o mie de gânduri ascunse în podul casei, printre lucruri vechi peste care a trecut praful şi timpul, pe toate frivolităţile în spatele cărora ne ascundem frica de a fi găsiţi cu acel sâmbure bun şi orbitor în mână, pe o bancă plină de iluzii, depozite cu dobândă incertă, supusă şi ea inflaţiei. pe un cerc ciobit. byRead More →

septembrie mi se așează pe genunchi ca o coajă uscată, de pepene. și în liniștea care mă încape îmi amintesc că este iarăși o zi de marți, una ca toate celelalte, dacă aș putea să dezlipesc sezaţia aceea de  tăcere silită care s-a aşezat pe umerii mei. plasture? byRead More →

îmi amintesc acest tablou, parcă de acum o sută de ani: o alee cu castani înfloriți care se înșiruiau mândri înaintea mea, într-o ademenire cu umbre lungi, alunecând cu degetele lor de miere pe sticla sărată a unui alt anotimp. îmi amintesc trupul gol al timpului, eviscerat și împodobit cu nuferii mari, năvod alb din lacuri de amintiri. sau lacrimi. byRead More →