ciudat

tăcerile noastre sună ciudat
și ne bântuie a iarnă tâmplele
cum stăm așa, pe un capăt pierdut de oră,
pe-o dezrădăcinare a silabei curgând.
luminile noastre ard ciudat,
ca o risipă de funingei pe sub vânt,
acest frate mai domol al viscolului
cu care ne priveam mai ieri
unul pe celălalt.
inimile noastre bat ciudat
ca niște clopote răstălmăcite
în agonia simțurilor
strivite cu ușa a mărturisire.
din ceașca de cafea ne privește
un mare gol,
un pod între două respirații
îndulcite cu zahăr
și-mi pare atât de ciudat
că în ochii lui am început
să te recunosc pe tine.

e luni și e ciudat,
lucrurile plâng la întâmplare,
pe sub perdelele de hârtie
sau de zăpadă.

23 thoughts on “ciudat”

  1. mă sperii, dragoş! ce întâmplare tristă? sad drept e că auzisem de cineva dus către alte lumi (sau ceruri) dar era din viaţa reală… ştii ceva ce eu încă nu am aflat?

  2. Am aflat şi eu ceva de la d’Agatha. Victor Chiriţescu, cel ce trecea pe acolo – o, prea rar în ultima vreme! – dîndu-ne prilej de joacă printre cuvinte… M-a bulversat, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Nu ştiu cum fac unii oameni de ne intră la suflet încetişor, pe nesimţite, ca apoi – parcă mult prea curînd – să se smulgă de acolo luînd cu ei mobilă, covoare şi pereţi… sad

  3. victor ch? de el zici? eu m-am ştiut cumva tangenţial cu el, doar pe blogul dagathei, dar înţeleg perfect ce spui. fie iertat! cumplită veste. sad am început deja anul cu plecări definitive? aşa de repede? parcă mai ieri ne miram că s-a stins gelu…

  4. Da da, el… O singură dată am schimbat un e-mail, probabil ar fi vrut să… De fapt, cine ştie…
    Plecări, mereu plecări, pe care nu le înţelegem, aşa cum de multe ori nu înţelegem rostul sosirilor şi-a rămînerilor – fie ele cît de temporare.
    Ce-o fi de anul ăsta, început pe negru? N-avem putinţa de a şti. Dar cum ne scurgem şi noi odată cu fiecare lacrimă tîrzie… sigh

  5. plecările au rostul lor, dragoş, chiar şi cele definitive. e greu să le măsori “prea devremele” ori să înţelegi raţiunea tăcerilor noastre, a depărtărilor şi îndepărtărilor noastre. suntem ca fulgii şi noi, ne topim cândva. şi dacă firul vieţii curge şi prin virtual, este natural ca şi moartea să mai închidă pleoapele peste cuvintele rămase oarbe.
    ştii câţi ani s-au dus de când a tăcut mircea suman, de pildă? blogul lui a rămas, este acolo, deşi el s-a săvârşit pe-o trecere dintre ani. ca şi andy sau conu virusache, mai trec pe la ei şi mă privesc statuile tăcerilor, un amurg atât de rece… dar eu ştiu că ne-ar fi vrut zâmbind amintirilor.