poveste de crăciun: cei șapte spiriduși din cer (7)

ajunul trecu repede. în cer toată lumea, de la mare la mic și invers, petrecu ziua întreagă făptuind toate cele rămase neterminate, pe pământ, pe la casele oamenilor forfota mirosea a brazi împodobiți, a lumină și cozonaci, iar acolo unde nu se putea altfel, a bunătate. chiar și prin casele de oameni singuri cel fără nume văzu licărind speranța unei dorințe care își urma cursul. oare avea să se împlinească în noaptea aceasta magică?

nevăzut, întunericul cobora agale pe străzile de-acum albe de zăpadă și cel fără nume zâmbi. mai era puțin până la revederea cu fratele, oricare ar fi fost acela. mai era puțin își spuneau și sufletele de copii adunați pe la casele lor, în jurul brazilor ori în pătuțuri, după ce ziua întreagă colindaseră. din trăistuțele micuțe pe care le purtaseră fiecare, le colorau așteptarea nucile, merele și dulciurile primite, iar cei norocoși țineau în mâinile micuțe bănuți de argint primiți de la cei cu dare de mână. iar în ochii mari se ghicea bucuria.

puțin înainte de miezul nopții spiridușii se urcară în sania mare care lucea argintat. câinele de zăpadă lătra vesel în vreme ce pisica se și postase deja la poarta cea mare care se deschisese singură așa cum o făcea mereu, de la începutul timpului. nimeni nu le însoțea trecerea, nicio calfă nu rătăcea pe străzi, numai vântul de curcubeu se porni să șoptească ușor, într-un un vârtej de culori care mai întâi le trecu pe dinainte ca un fior, apoi se înteți tot mai tare până când sania se urni și o porni la vale. câinele lătra vesel și în urma lor se auzi cântec de clopoței.

verin privea totul din locul lui cu o bucurie mare, nouă, copleșitoare.

s-ar fi zis că drumul durase o eternitate și totuși fusese doar un dans printre fulgii de nea, ca o șoaptă din sufletele de copii care ar fi zis ”hai, hai lumină, hai” ori poate cine știe ce alte cuvinte din colinzile pe care le învățase. s-ar fi zis că drumul din cer și până pe pământul colorat, unde toate erau la fel și parcă altfel, durase cât veacurile și totuși fusese ca o respirație moale și blândă de mamă care veghează somnul pruncilor. s-ar fi zis că drumul durase o eternitate și totuși nu, fusese exact cât ai fi topit o fărâmă de zahăr de spiriduși așa cum și făcură prietenii noștri, în parte ca să capete puteri, în parte ca să rămână ascunși ochilor curioși de care somnul nu se lipise.

verin nu știa cum, dar fratele lor era deja acolo, îmbrăcat în hainele lui roșii, de mătase, cu piepții și marginile tivite cu blană albă, de un alb aidoma câinelui și pisicii de zăpadă. îi aștepta cu bucurie și ochii lui exprimau și mai mare emoție decât de obicei atunci când îi văzu coborând pe toți din sanie: cel portocaliu, cel galben, cel verde, cel albastru, cel indigo și cel violet. toți frații lui i se alăturau în noaptea aceasta aducând daruri și inima lui se umplu de drag când îi văzu.  iar în îmbrățișarea lor se puteau simți  amestecate și intense dorul, bucuria, iubirea.

verin n-ar fi putut să spună cum trecuse noaptea aceea. fusese o forfotă voioasă și dragă, una neobișnuită și parcă nici oboseala nu se lipea de ei cât alergau de colo, colo ducând dorințele la capăt: o păpușă pentru o fetiță cuminte, un stilou nou unui cărturar, bomboane și nuci pentru o bătrânică sfioasă care parcă nu îndrăznise să își dorească mai mult, vrafuri întregi de haine de toate culorile, biscuiți în care pluteau arome de mirodenii, ciocolate, jucării, chiar și obiecte despre care el nu ar fi putut să spună prea multe, dar oamenii le doreau. chiar și flautul magic părea cu totul altfel atunci când verin îl puse alături de băiețelul bălai care dormea sub un pled pe care mama lui cususe stele. privindu-l, verin știuse că împlinise dorința așa cum trebuia și se simțea tare fericit, chiar dacă avea să uite totul odată întors în cer.

cei șapte frați alergaseră de-a lungul și de-a latul pământului împărțind bucuria tuturor. știau deja că, în zori, pământul va răsuna de bucurie și asta era cea mai bună răsplată pentru întreaga lor muncă de un an întreg. până și serin părea mai vesel decât de obicei atunci când se adunară din nou, lângă sania de-acum mult mai ușoară, iar clerin parcă uitase de cumpătare și râdea cu tot trupul lui micuț.

și atunci, în clipa aceea în care bucuria se topea încet în tristețea despărțirii se întâmplă ceva. vântul de curcubeu se porni încet, ca o părere doar, iscând florile șoptitoare pe care le aveau brodate cei șapte frați și parcă fusese de-ajuns. șapte flori magice, brodate în aur și argint începuseră un cântec ale cărui cuvinte verin nu le înțelegea, dar nici nu conta aceasta. se vedea limpede pe chipurile celorlalți că nici ei nu înțeleg prea multe, le era însă de-ajuns cântecul vrăjit. era o colindă? era o chemare? era oare cântecul zăpezii celei mari? în mirarea și încântarea lor, ferită de ochii oamenilor, verin auzi o șoaptă:

– numele fratelui tău este crăciun și a venit vremea să se întoarcă acasă!

***

dimineața de crăciun îi găsi pe cei șapte spiriduși ai noștri dormind. pe cerul ca de sticlă soarele trimitea dâre roz ca de bomboane și forfota obișnuită a orașului din cer se lăsa așteptată. verin se trezi cu o emoție nouă. își amintea sau visase cum fratele lor urcase în sania cerului împlinind cea mai mare și dragă dorință a lor? visase ori pisica aproape că țopăise de bucurie la vederea lor?

– nu frate mic și bun, nu e vis. fiecare dorință merită să fie împlinită, chiar și a noastră- rosti crăciun din prag cu un zâmbet mare și luminos- pe a noastră au împlinit-o bunătatea și uimirea ta!

în urma lui intră în casă un cântec de clopoței. sau de iubire. pentru că, de fapt, iubirea este cea care naște și împlinește dorințele.

 

tuturor celor care m-ați însoțit în această poveste de crăciun, verin vă urează ca în noaptea aceasta magică, în care se împlinesc toate dorințele, să vi se întoarcă acasă, în suflete, toată bunătatea, iubirea și dărnicia voastră.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

7 thoughts on “poveste de crăciun: cei șapte spiriduși din cer (7)”

  1. În seara de Ajun a bătut un vânt puternic, pe la noi, care a adus zăpadă a doua zi. Printre fulgii zglobii parcă am zărit o căciuliță cu moț lung-lung, de spiriduș, dar nu sunt sigură…
    De atunci tot ninge și noi ne bucurăm de iarnă, de zăpadă, de sărbători.
    Mulțumesc, Pisic pentru bucuria pe care mi-a adus-o această poveste.
    Să-ți fie iarna magică, plină de bucurie și tihnă alături de dragii tai! ♥️❄

  2. așa cum am spus, dana, este povestea ta. și dacă a adus bucurie, mă bucur și eu.
    să treci cu bine în noul an și să ne fie toate care vin de folos!
    ps. la noi a venit o ploaie în ajun și a adus noroi. s-a topit toată zăpada și iarna a fugit… încă nu știu dacă nu s-a dus la spiriduși sau doarme iar. sad

Comments are closed.

error: Content is protected !!