visul unei nopţi de vară

cat3când noaptea îşi aşează tăcerile întunecate peste graba din zi şi pleoapele par atinse de un praf greu, obosit, mirosind tenace a somn, cuvintele mele adună emoţiile, le aşează în acele căuşuri minuscule ale memoriei, de unde se vor isca iarăşi, arc peste timpul prea grăbit, ancore ostoind uitarea.

când liniştea miroase a rozmarin şi a tufe de iasomie îmi amintesc de copilul care am fost cândva, aşezat cu mirare la răspântiiile ce m-au adus finalmente aici, în faţa hârtiei pe care mai desenez gândurile, le separ şi le decantez aşa cum făceam odinioară, fascinată de ştiinţa chimiei. numai că pe atunci, în anii roz-idealişti ai adolescenţei mele petrecute prin laboratoare, visul nopţilor mele de vară era cu totul altul, mult prea departe de poveştile pe care astăzi le închid în flacoane asemeni naufragiaţilor pe insulele memoriei. eram încă- pe undeva mai sunt şi astăzi- impresionată de succesiunea ciclurilor benzenice, de reacţiile polimerice în lanţ și de formule ce pot părea unora complicate, așezate la limita dintre morbid și vital. cândva, în nopțile mele de vară visul meu recita, asemeni unor incantații ciudate, etapele procesului de fabricație a sodei caustice ori catalizatorii de reacție ai halogenării, așa cum alții îl ademeneau pe zburător.  apoi visul meu s-a frânt şi viaţa a decis altfel.

copil fiind, pentru mine parfumul a fost mai întâi o ecuaţie cu o mie de necunoscute. o reacţie, aşa cum aveam să aflu mult mai târziu, un mod de a percepe lumea mea simplă, aproape liniară. aşa credeam atunci. am mai povestit cândva despre prietena bunicii mele, cea pe care o priveam oblic, de la distanţă, şi care era mult prea ostentativă pentru gustul meu crud, în formare, pentru nasul meu care amuşinase deja, instinctiv, absenţa autenticităţii.  copil fiind dăruiam mamei sticluţe ca de farmacie în care dormea naiv alcoolatul de lavandă şi mi se părea luxul suprem. dar ele se învecheau pe etajeră, îşi schimbau culoarea şi apoi dispăreau. erau însă un bun pretext pentru escapadele mele la tutungeria în care dormeau o mie de mirosuri şi în care podelele, curăţate cu motorină, scârţâiau sub paşii mei sfioşi. apoi, ca toate castelele din cărţi de joc, tutungeria a murit şi ea, a fost demolată şi multă vreme am purtat în suflet mirosul de praf, de cărămidă sfărâmată şi de lemn ars.

în lumea parfumurilor am ajuns de fapt mult mai târziu, după ce lumea chimiei şi-a închis porţile pentru mine, iar drumul meu s-a conturat printre izocuante şi asimptote ale costului marginal, în mecansime şi indicatori financiari.  departe de retorte şi eprubete, de indicatori de reacţie şi analize care îmi lăsaseră o vreme iluzia, am găsit drumul printre cărţi şi compedii. la început a fost un dar, o carte. apoi lucrurile s-au rostogolit, cuvintele au învăţat să aşeze pasiunea veche în matcă nouă şi cele douăsprezece flacoane şi-au cerut propriile papirusuri.  de o vreme visez pe mările internetului lăsând în dar poveşti pentru cei care vor să le găsească.

visul unei nopţi de vară…. visez să mă pierd într-un souq, printre butoaiele cu attar, dar până la vremea potrivită sorb cu nesaţ poveştile marocane ale lui hapi (apropo, astăzi este ultima zi de concurs la ea, aşa că vă invit să treceţi pe-acolo). visez o picătură de agar sărutând floarea de iasomie şi mă visez înapoia timpului, desluşind khypi şi quetoret. visez să adorm pe nisipurile arse ale arabiei în fum de labdanum. visez să ştiu mai mult. şi, la răstimpuri, din ceea ce ştiu, desenez pe un papirus imaginar poveşti pe care le dăruiesc apoi vântului, oamenilor, nopţii.

poate că te-ai oprit puţin, draga mea, dar este numai un răgaz. uneori, visele se opresc numai puţin. apoi le regăseşti acolo, în suflet. şi mergi mai departe. :)

FacebookTwitterGoogle+Share

und mannschaft wir win!

pentru obişnuiţii mei cititori, liniştea fotbalistică, oarecum impusă, ar putea părea o mirare. în alţi ani, în alte perioade sau turnee, avancronicile meciurilor erau ceva firesc pe aici, dacă poate fi considerată obişnuită cumva asocierea literaturii cu fotbalul şi cu poveştile despre parfum. :)

cea de-a şaptea ediţie a turneului suprem în fotbal (atâtea numără patima mea, dacă includem în asta şi oroarea aceea cu “mano de dio”winking a fost, văzută prin ochii mei, ciudată, cel puţin ciudată i-aş spune, căci altfel mi-e greu să explic cum echipe cu pretenţii au părăsit competiţia din faza grupelor. şi dacă credeţi că mă refer la (încă, astăzi) campioana mondială, greşiţi. spania a dat semne de oboseală de acum doi ani, de la europene şi urmează traseul firesc al echipelor mari care, ca şi franţa, poate cel mai la îndemână exemplu, se sting la un moment dat. în plus, să nu uităm că liga bbva se bazează în continuare pe jucătorii altor naţii, realul de pildă va avea în finala de mâine câteva nume importante: di maria, la argentinieni – deşi este dat ca indisponibil- ori sami khedira din mannschaft, barcelona îl va avea pe omul central al argentinielilor, messi.

revenind la acest turneu aş aminti că am bifat o nouă ratare a grupelor din partea italiei care, în aceeaşi grupă cu inventatorii acestui sport- anglia, au cedat în faţa unei surprinzătoare echipe costaricane. da, una dintre surprizele frumoase ale acestui campionat a fost chiar costa rica, iar unul dintre cele mai frumoase meciuri văzute la acest turneu a fost pentru mine brazilia- mexic, poate şi pentru că ochoa a fost fantastic. sigur, mulţi ar crede că semifinala mannschaft- b(p)razilia a fost un meci frumos, în realitate a fost doar un adevăr dureros, un accident pe care, sunt sigură, ţara gazdă a acestei competiţii îl va uita greu. o grămadă de recorduri au căzut în acea zi sub tunurile lui mannschaft care a jucat aşa cum ştie ea, fără floricele, fără artificii, dar 90 de minute. chiar şi mie, ca fan al lor de atâţia ani, mi-a fost greu de explicat cum au putut înscrie atât de uşor şi atât de mult în atât de puţine minute. poate, aşa cum se vedea în filmuleţul care circulă şi pe facebook, mannschaft erau cam singuri pe teren.

“probabil că suntem o echipă mediocră” spunea cr7 despre portugalia, veniţi şi eu cu pretenţii la acest campionat şi plecaţi repede, foarte repede, spulberaţi de aceeaşi mannschaft şi aproape o mirare calificarea mai departe de grupe a greciei, una dintre reprezentativele care, împreună cu rusia, mi-a produs o somnolenţă de zile mari. dacă m-aş fi apucat să mă uit la acest sport văzând, prima oară în viaţa mea, meciul japonia- grecia, probabil că aş fi virat repejor spre alte, cu totul alte sporturi şi aş fi păstrat intactă reputaţia mea de duamnă, altfel vajnic ştirbită de pasiunea mea deloc feminină. laughing şi trebuie să remarcăm faptul că rooney a reuşit în sfârşit să înscrie pentru anglia, numai că fără folos.

despre olanda lui van gaal aş spune că până în semifinale au avut şi un strop de noroc. cea mai ghinionistă naţională, cum a fost considerată portocala multă vreme, a venit în brazilia păstrând cam acelaşi schelet al echipei (robben-van persie- snejder) care în urmă cu doi ani, la europene, era spulberată în faza grupelor de aceeaşi… mannschaft. drumul lor s-a oprit în faţa argentinei, după ce robben a baletat de un 11 metri controversat, încă discutat, ca multe alte erori de arbitraj (este încă în desfăşurare ancheta privind posibilul blat al camerunezilor, iar brazilienii au debutat în acest turneu tot cu un 11 metri făcut cadou de arbitrul central).

în rest… o echipă a algeriei care a ştiut să ţină piept nemţilor, o echipă belgiană care va da de furcă europenilor peste doi ani- mai au de copt pe ici, pe colo, o echipă a franţei sub numele altui jucător al realului: benzema, poate prea ocupat să iasă el însuşi în faţă (lăsaţi-l şi pe el să înscrie, vă rugăm!) şi americanii lui klinsmann, fostul mare campion al mannschaftului, care arată cu totul altfel faţă de acum 20 de ani, când găzduiau şi ei un turneu şi abia făceau diferenţa între cele două stiluri, diferite, de fotbal.

astăzi este penultimul meci al acestui turneu, cel care stabileşte ultimul loc al podiumului cum s-ar spune, o confruntare între olanda şi brazilia, fiecare dintre ele cu propriile răni. vor reuşi brazilienii să mai şteargă din oroarea de marţi? rămâne de văzut. important pentru mine însă este în acest moment ceea ce va fi mâine pe maracana: mannschaft este după 24 de ani la un pas de visul ei. după două finale consecutive jucate cu argentina, în 86 şi 90, mannschaft s-a aflat mai mereu aproape de titlu şi este una dintre cele mai constante echipe naţionale. consideraţi favoriţi mâine, mannschaft se bucură, se pare, de susţinerea publicului brazilian, cunoscută fiind rivalitatea acestora cu argentinienii. va fi mannschaft din nou campioană aşa cum îmi doresc? va fi mannschaft prima echipă europeană care câştigă titlul mondial în america latină? ultimele întâlniri ale celor două echipe (2006 şi 2010) s-au terminat cu victoria favoriţilor mei.

… und manschaft wir win! ein land, eine mannschaft, ein traum! de o lună de zile scriu acest slogan… este vremea noastră!

şi da… mannschaft a câştigat. mâţul pervazier este fericit!

mannschaft1

tablou uitat

el zâmbea cu obraji noi, aprinşi. de la frig, de la zăpadă, de la joaca aceea naivă cu bulgări care creşteau în mâini. mâini de copii. suflete. râs.

cuvintele miroseau a vânt. se topiseră şi ele, îşi pierduseră rostul printre cele două ghiozdane. şi ochii lui. două boabe de cafea coborând cu mirare în ochii ei. ochii ei speriaţi de prea multe taine. uşă deschisă. şi iarnă. două mâini legate de iarna cu florile ei de gheaţă.

drumul spre şcoală desenat în alb, ascunzându-i ca într-un mare şi naiv secret. al lor. el, aşteptând în faţa uşii. zâmbete vorbind despre o primăvară încă adormită. una care a încetat să mai vină. ochii ei căprui coborând în ai lui cu uimire.

apoi duminica aceea în care el o aşteptase. stropi de ploaie coborând peste trupul unei primăveri nechemate. zăpezi murdărite de lacrimi. apoi se topiseră ceasurile, anii… amintirile.

câţi ani trecuseră de atunci? câte uitări? unde se duc amintirile, când se duc? în inimă? de unde vin, atunci când vin? und mannschaft wir win! :P

sursa foto: salome

 

aventurile unui dar

duminica trecută, știu deja că știți de aici a fost ziua lui vladen, omul responsabil printre altele cu voia bună, cu ideile lui trăznite din gaşca psi, ba chiar și cu minunatul, mirobolantul și magnificul tricou al mannschaft-ului, pe care am reușit să îl port ieri, la meciul care mi-a scos peri albi (deși refuz să recunosc așa ceva, chiar şi sub tortură).

după lupte seculare, în ciuda tuturor ideilor bune pe care sonia le-a avut şi eu le-am îmbrăţişat, cadoul a plecat spre sărbătoritul nostru (da, este chiar cel din imagine) abia astăzi, poate şi pentru că dacă ceva începe prost, merge şi mai prost. desigur, povestea acestui tricou a fost deja spusă mult mai calm decât aş fi putut să o spun eu vreodată, chiar pe blogul dăruit sărbătoritului pe când în românia se cocea de miezul nopţii şi vladen încerca să priceapă de ce primeşte brusc şi dintr-o dată mesaje de la noi, toate pe un ton supărat. laughing blogul, un fel de poză a prăjiturii pe care… urmează să o primească. când? asta rămâne numai la mila sfintei poşte române cu care am avut din nou- tot prin soţul din dotare- “mici” aventuri. şi dacă vă spun că posed cel mai calm şi mai blând soţ posibil, atunci probabil că veţi înţelege că întoarcerea lui de la oficiul poştal (singurul din urbe care poate face legătura cu geneva pe motiv de ţară în afara ue) cu fulgere în ochi, a fost salutată de întreaga casă: eu mi-am făcut repede de treabă, sperând ca furia să se potolească de la sine, maya a dispărut sub plapumă, ştiind ea că dormitorul te fereşte de toate necazurile.

desigur, problema era că duamna de la ghişeu, probabil trezită din somnul de frumuseţe, a dorit să vadă cu ochii ei ceea ce fusese deja declarat că conţine pachetul respectiv: un cadou sub formă de tricou, şoareci şi răţuşte! cum, dragă domnule, să faci cadouri şoareci şi răţuşte??? aşa cevaaa! totuşi, domnul meu, căruia i se mai spune pe la colţuri şi pitbull- probabil pentru că priveşte lumea cu ochi calzi şi senini- i-a explicat femeii că am mai trimis şoareci, tot sub formă de cadou şi tot la geneva şi tot de la ea, fără ca dânsa să fie atât de interesată dacă sunt vii sau au decedat între timp. da, femeie, sunt decedaţi din naştere, aşa i-a făcut mama natură pe ei.

în altă ordine de idei, vladen, fii te rog cu ochii la uşă şi răbdarea pe-aproape, mie încă mi-e ciudă că unii oameni se laudă cu servicii pe care uită să le facă, deşi ei au stabilit preţul şi termenele de livrare. cât despre poşta română…. având în vedere că tricoul meu a stat la bucureşti zile în şir, de-mi venea să iau la întrebări fantoma caracatiţei paul, faptul că personalul este puţin (şi puţin instruit) mă interesează fix deloc.

şi să mă laud totuşi, iată tricoul pentru care mulţumesc încă o dată kadiei şi lui vladen. este că-mi şade bine ca oricărui mâţ nazi şi pervazier?

mannschaft1

ţie….

gândului tău i-aş da linişte. şi o bătaie de inimă i-aş da… de s-ar putea, din inima mea.

şi te-aş numi lăptăreasă, deşi tu eşti deja, pe calea stelelor albe, vărsate din ţeasta universului în calea mea.

îmi eşti plecată de multă vreme. aproape ne sunt numai gândurile, vânturile, florile care cad şi din cenuşa petalelor lor eu mai aud de o lacrimă. nouă.

gândului tău i-aş da linişte… şi ţi-aş cere cumva iertare pentru că am jinduit în faţa unei fotografii din care astăzi plâng doar amintiri. doamne, cum am mai jinduit acea apropiere fără să ştiu că aşa era drept, aşa trebuia.

inimii tale i-aş da linişte, de s-ar putea, din inima mea.

brazil 2014 – contract

preluând ideea unui suporter britanic ce a încheiat cu partenera sa un contract pe durata campionatului mondial de fotbal care va începe curând, iată cum ar putea arăta cele câteva reguli, de bun simţ, în versiunea mâţului pervazier:

sursa foto: zazzle

1. în perioada 12 iunie – 13 iulie televizorul funcţionează numai şi numai pe canalele de sport, cu precădere pe acele canale care transmit meciurile germaniei.

2. când joacă mannschaft, roagă-te preventiv să bată la scor mare. altfel rişti un regim de apă cu pâine pe cel puţin o lună de zile.

3. pe durata campionatului mondial de fotbal se va evita lucrul cu flacără deschisă, în speţă aragazul, motiv pentru care te rog să te adresezi mamei tale pentru orice reţete ai pofti.

4. orice cuvânt care îmi aminteşte de caracatiţa paul sau de lama cum-o-cheamă va fi aspru sancţionată. cu o singură excepţie: pisica noastră pe care o vom numi generic neuer.

5. activitatea din bucătărie va fi redusă drastic în această perioadă pe motiv de … căldură prea mare.

6. orice încercare de a mă consola în situaţia nefericită (şi imposibilă) în care pierde germania trebuie atent gândită şi justificată cu acte în regulă. preferabil facturi, achitate cu cardul tău.

7. gesturile de afecţiune pe durata celor 90 de minute ale meciului trebuie să conţină mesaje de încurajare şi sprijin, cu numele jucătorilor mannschaftului. tandreţurile vor fi reluate după campionatul mondial de fotbal, funcţie de rezultate.

8. pe perioada campionatului mondial de fotbal se sistează vizitele la părinţi, rude, duşmani şi fani ai altor echipe naţionale participante la acest turneu.

9. dacă eu spun că a fost ofsaid, să ştii că aşa este.

10. să te ferească ăl de sus să câştige echipa ta favorită!

scrisoare către copilul din mine

ţin de câteva minute în mână o bucată de carton aproape îngălbenit, din inima căruia mă priveşti tu. ochii tăi oblici ca de mică păpuşă chinezească, rătăcită într-un alt anotimp, scânteile tale ca două boabe timide de orez pe care numai stelele iernii le mai domoleau, curiozitatea ta adesea năprasnică, sfredelitoare, pe care orice răspunsuri ai fi primit, o făceau să crească mai mult, asemeni unui râu hrănit de ploi.

 sursa foto: science nordic

desigur, bucata de carton păstrează numai chipul tău uşor atipic, amprenta lui diferită, de parcă te-ar fi furat la naştere neamuri de tătari şi te-ar fi vândut apoi, pe doi arginţi, într-un loc în care frumuseţea se măsoară după cu totul alte tipare, opuse. dar eu ştiu prea bine, îmi amintesc despre tine îndeajuns de multe pentru că amintirile tale, toate, îmi sunt rădăcini care mă poartă uneori prin oglinzile trecutului cu braţele lor lungi, căutătoare de sevă, în acel anotimp molcom şi liniştit în care aşteptai să creşti, ţinându-ţi pe alocuri respiraţia şi înţelegând din mers rostul lucruilor care se tăceau.

tu, în rochiţa aceea albă pe care cineva aruncase parcă în joacă un pumn de cireşe, ori îţi căzuseră din buzunarul care, fâstâcit de “furtul” vostru, se desfăcuse în fugă. tu, cu poveştile pe care le inventai la repezeală, împrumutând din realităţile altora şi în miezul cărora domnea casa aceea perfect rotundă, cu o sobă în mijloc şi fascinaţia pe-atunci stranie a tajinei cu care aveai să te întâlneşti abia peste mulţi ani. tu, cu glasul tău de clopoţel în care argintul îşi deforma literele, deşi asta te preocupa mult prea puţin, pe atunci te exprimai mult mai vocal, adesea râzând. tu, cu setea ta, cu inocenţa ta încrustată în fiecare celulă a epidermei, cu nevoia ta de a atinge, de a pătrunde prin miros; tu, privind fascinantă şirurile de litere şi de cărţi din care alegeai mereu, uşi deschise spre tine însăţi. tu, cu bucuria, cu lumina într-o lume de brazi ridicaţi din zăpadă care te priveau mereu cu uimire, care te vedeau crescând, ridicându-te, domolind deosebirile dintre voi, dar rămânând acelaşi altoi mic şi însingurat, un pom printre copaci, conştientă că esenţa ta este tocmai aceasta.

şi te-am închis, iubindu-te, într-un trup de femeie în care tu ai rămas aceeaşi. şi te duc de mână prin lumea pe care o privesc la fel de naiv, prin ochii tăi căprui, ca pe vremea copilăriei noastre, vârstă şi leagăn de aur. pentru că tu eşti puterea mea, sâburele meu de adevăr. pentru că în adânc şi împotriva anilor, tu eşti de fapt cea care mă duce pe mine în lume, pe sub bolta semnelor de întrebare pe care le ronţăim amândouă apoi, ca pe nişte bucăţi de zahăr candel ori ţurţuri de gheaţă la care, cândva, ajungeai atât de greu, în iernile noastre idilice.

te privesc în oglinda fotografiei de demult şi te port în mine, iubindu-te, pentru că tu eşti esenţa visului meu de a fi, tu eşti cărămida din care mi-am construit fiinţa în acest nisip efemer, al rămânerii şi al vieţii şi în esenţă tu eşti miraculos vinovată de legarea aceasta a noastră în cuvânt pe toate vieţile.

şi pentru că mâine este 1 iunie, îţi scriu. las hârtiei pe care o iubim ceea ce voiam să îţi spun de mult timp: îţi mulţumesc pentru tot ceea ce suntem…. împreună.

notă: primisem mai zilele trecute o invitaţie de la cineva, aceea ce a scrie o scrisoare copilului din mine. deocamdată mai aştept răspunsuri la mesajul transmis, dar, ca mereu, scrierea mea apare negreşit aici, în casa ei. ce-o mai fi, vom vedea….

never let me go (versuri pe cord deschis)

că tot mi-a căşunat pe cântecul acesta, deşi pornisem de la cu totul altceva…nah, muză pe coclauri….

o bătaie de inimă
încă-o bătaie
şi pe ceruri se-aşează oblic
o ploaie
ghemuindu-mi lumina,
albindu-mi obrajii,
când tremură-n strana lor strâmbă
doar brazii,
coboară pe ape cocorii,
soldaţii
năpraznicei spaime de-a fi.
un cuţit
spintecă sufletul stors.
din granit
şi din fiare se zbate ultima oară
inima ta,
căprioară,
orele cad, se preling
parcă ning,
norii se vând pe-o risipă
în vânt,
strigătul meu e o şoaptă
bolnavă,
inima mea e-o oglindă
concavă,
doare şi dor
dinspre cer pe pământ
soarele cade sălbatic,
râzând,
o bătaie de inimă
şi încă una
strigătul meu scoală noaptea
şi luna.
inima ta…
aşteptare
mirare
inima mea
ciob de sticlă în soare.

… cum au trecut deja două săptămâni?

aventurile unei broşe pisică

se născuse demult, într-o vreme în care femeile îşi purtau cu eleganţă rochiile lipsite de corsete, dezvăluind prin stofele fine decolte albe şi pline. cunoştea netezimea fiecărui material pe care dormea cuminte, aşezată de mâinile delicate ale aceleia care o primise cândva în dar, poate ca semn de iubire ascuns într-o cutiuţă, patul în care trecea nopţile aşteptând cuminte o nouă aventură.

broochvăzută de ceilalţi, ea era doar o bucată de metal oarecare, aurit, un fleac pe care mâinile cuiva o modelaseră sub forma unei pisici, una subţire şi lucitoare, cu ochii ei oblici şi verzi şi mica perlă mereu aproape.  (ce-i drept, ascunsă de ochii curioşi, îşi alunga adesea plictiseala jucându-se cu sfera aceea.)

ea fusese un dar preţuit şi iubit, o mică podoabă învăluită în parfumul vechi şi atinsă de mătasea eşarfelor; chiar răsfăţată se ştiuse un timp, cam până când alte bijuterii se adunaseră în caseta de pe masa de toaletă, dar chiar şi aşa, ea rămăsese cu acel ceva aparte al ei, o amintire? un sentiment?

timpul trecuse cu graba lui, stofele fine se ascunseseră şi ele în amintiri, ba chiar şi mâinile care o mângâiaseră de atâtea ori îşi pierduseră netezimea, iar cutia de bijuterii dispăru în dulap, sub perdele de tăcere. fuseseră vremuri în care ea aşteptase cuminte, neclintită în speranţa ei.

se întâmplase apoi că trecuse, într-o zi de vară mirosind a beautiful (să-mi amintiţi într-o zi să vi-l povestesc) că trecuse deci în mâini mai tinere şi cunoscuse moliciunea brocartului alb, fiind pentru o zi întreagă acel “ceva vechi” între podoabele de nuntă, dezvelit din culcuşul ei de odinioară. retrăise strălucirea şi se bucurase, palid şi fugar, de încă o clipă de admiraţie, apoi zăcuse într-un sertar plin cu multe alte amintiri pe care le risipea câteodată vântul. femeia de-acum purta blugi şi tricouri şi aproape deloc bijuterii.

ziua în care ajunsese la târgul de vechituri, aşezată printre atâtea lucuri devenite inutile, abandonate, la care oamenii renunţau în schimbul arginţilor, venise şi ea într-un târziu, aproape inevitabil. ochi pricepuţi o găsiseră printre cuie, şuruburi şi alte fleacuri, pe alocuri pătată de la umezeală. alte mâini o scoseseră iar la lumină şi o îmbrăcaseră în strălucirea de odinioară. locuise pe un raft o vreme apoi se întâmplase ceva straniu: închisă în cutia ei i se păru că este pe un drum, unul fără întoarcere. petrecuse vreme de trei săptămâni legănată de ape, închisă în cutia aceea, aruncată de colo, dincolo şi apoi linişte. o mare de linişte, până când alte mâini o scoseseră iarăşi în lumină. şi în lucirea ochilor ce o priveau se găsi pe sine la capăt de drum, acasă.

de o vreme aşteaptă curioasă pe noptieră zorii fiecărei zile. de o vreme şte că drumuri noi o poartă ca pe un talisman ocrotind bătăile de inimă ce seamănă cu un tors de pisică. de o vreme atingeri de lăbuţe îi reamintesc că şi ea este, chiar metalică fiind, o pisică. şi toarce la rândul ei.

în urmă cu un an de zile am primit în dar o broşă pisică pe care am iubit-o nespus dar care, din motiv de închizătoare defectă, aveam să o pierd prea repede. pe atunci numele lui marcel boucher îmi era complet străin, poate şi pentru că eu prefer să admir podoabele purtate cu graţie de femeile care ştiu să o facă. probabil că broşa pierdută era un semn că ea aparţinuse de fapt altcuiva şi poate că darul trebuia măcar amânat. sau oprit?

am regăsit broşa, de data aceasta departe şi purtând semnele autenticităţii ei, undeva pe internet, scotocind de fapt după o broşă cu bastet, aidoma celei pe care, ştiu că vă amintiţi, am primit-o de la vavaly şi care mă veghează în fiecare zi. şi în bătăile repezi ale inimii am ştiut că venise vremea, că este un semn… aşa cum îmi sunt stilourile ori mica pisică medalion de la gât, aparent lucruri mărunte, dar care mă însoţesc mereu. am descoperit că acest bijutier a creat mai multe broşe cu pisici siameze şi aş fi putut alege altceva. dar eu ştiu, aceasta era, fusese… semnul meu. şi trebuia să plătesc preţul cuvenit.

astăzi, când o port la rever ori o aşez în cutiuţa ei, îmi amintesc de buna mea delia, care îmi povestea despre pescarii de lună, despre broşele vintage şi alte lucruri aparte, speciale. da, pisica siameză are peste 60 de ani, însă valoarea ei stă în cu totul altceva, aproape inexplicabil…

a… por la decima

Fotografieundeva în lumea aceasta mare există un căuş de beton ca o inimă, locul în care, fie victorie, fie înfrângere se aude acelaşi strigăt, cele două cuvinte devenite imn şi blazon pentru toţi oamenii atinşi de aceeaşi patimă albă, mare.

undeva în lumea aceasta mare există un drum fără nume, calea ce leagă nefirescul de firesc, albul de negru, drum pe care au trecut demult tare galacticii purtându-şi zâmbetul.

se întâmpla în urmă cu 12 ani- şi parcă ieri- când valuri de alb invadaseră strada aceea într-o sărbătoare ce purta încă o dată semnătura inimitabilă a omului cu ochii umbriţi şi nume atât de frumos: zinedine yazid zidane.

se întâmplă şi astăzi, pentru că “la decima” a ajuns aseară în mâinile aceluiaşi san iker şi recunosc că, dincolo de tot ce poate fi contestat, discutabil, interpretabill despre acest meci, momentul meu cel mai drag a fost atunci când zizou, legenda devenită antrenor secund s-a îmbrăţişat încă o dată cu michel platini. cumva, privindu-l, mi-am amintit că din admiraţie faţă de el, pasiunea mea pentru acest sport se întinde de la real la manschaft.

“a por la decima” a fost aseară mai mult decât o promisiune ori o declaraţie (cumva acest sport -al banilor mai degrabă- pare să se îndepărteze tot mai mult de ceea ce a fost în ciuda milioanelor de fani). peste puţină vreme brazilia îşi va deschide porţile larg pentru cel mai mare spectacol fotbalistic al anului. vor urma nopţi în care vom alunga somnul pentru…. o pasiune. ştiu, este ciudată pentru unii dintre voi. :) vom îmbrăca tricouri noi şi aproape sigur, în lumea aceasta a cuvintelor mele, pe unde puţini mai trec pragul, metaforele se vor ascunde, înlocuite fiind de avancronici.

a… por la decima! halaaaa madrid!

https://www.youtube.com/watch?feature=player_embedded&v=7myF5EmK6RI

dincolo de curcubeu

ecuatieîntr-un fel care îmi scapă acum înţelegerii, întâlnirile mele din offline cu oameni cu care mă însoţesc în online sunt vegheate de curcubeu. şi mi-am amintit aceasta la puţin timp după ce am plecat din deva, locul unde, într-o scurtă întâlnire, m-am văzut cu sonia. ceva mai departe de oraşul care ne găzduise bucuria pentru câteva clipe şi din care plecasem odată cu ploaia, pe cer se arcuise din nou el, mândrul, curcubeul, poate chiar acelaşi care mă însoţise în urmă cu un an, atunci când ne întorceam din focşani, locul unde trăiesc trei buni şi dragi camarazi de blogosferă, prieteni aproape sufletului meu: tudor (împreună cu buna sa soţie a cărei zi de naştere va fi curând, aşa că spun de pe-acum la mulţi ani, mihaela!), tuşa vero (care ne-a primit cu atâta căldură în camera unde, la măsuţa din sufragerie, se scriu poveştile ei vegheate de grişka şi gheo şi s-au tradus atâtea cărţi) şi, desigur, roşcovana mea tăcută de luni bune alma.

de ce râde curcubeul după îmbrăţişările noastre? de ce oare cerul sărbătoreşte şi el bucuria mea? sunt răspunsuri care îmi scapă acum, dar rămâne emoţia, amintirea, dorul, căci astfel de întâlniri nasc dor de revedere.

undeva, dincolo de curcubeu, am mai cunoscut un om minunat. de fapt asta voiam să vă spun de dincolo de tăcerile mele, că am mai adăugat un nume pe lista îmbrăţişărilor din offline, al treilea pe acest an, după cel din ianuarie şi cel din aprilie. cine urmează?

citisem de dimineaţă despre prietenii şi oameni la şerban. şi despre plănuitele sale întâlniri şi am zâmbit. până la psi-camp, dorita noastră întâlnire de grup psi mai sunt puţine luni şi cred că va trebui să începem de pe-acum să definitivăm lista şi să facem rezervarea. probabil că atunci când întâlnesc oameni care mă curceresc, cerul se arcuieşte în curcubeu.

şi vă reamintesc rugămintea noastră, a echipei care credem în semnul spre carte şi al semnului spre suflet: un vot ne aducem mai aproape de visul de a dărui zâmbete copiilor. după un început bun, ne aflăm acum la foarte mare distanţă de proiectele fruntaşe.

noi ne legaserăm…

noi ne legaserăm tăcerile de genunchi. ziua cobora peste noi cu pleoapele ei obosite şi amintirile ne vorbeau despre un mâine deja trecut. inventaserăm un asfalt pe care eu desenam dâre lungi de parfum, inventaserăm poveşti despre monitoare cu ochii legaţi.pbRsU2

îţi promisesem ţie toate aşteptările, îmi dăruisei mie toate şoaptele ca pe nişte fulgi de vânt în cuvânt. şi îţi fusesem pentru o clipă căutător, scotocitor, pasăre venită din adâncurile altei lumi doar ca să te simt… aproape. să te aud râzând. să te ştiu.

şi oamenii. atât de mulţi oameni vorbind, trecând, uitând, frământând pământul cu tălpile lor nepăsătoare, depărtându-ne şi grăbindu-ne. sunt prea multe lacrimi în dimineaţa aceasta între noi şi suspinul cerului doare în lipsa eliberării.

noi ne legaserăm tăcerile de genunchi. a rămânere. aşa au trecut patru ani.

luni. zâmbet.

este prima zi de luni din an şi probabil astăzi miroase a revenire din vacanţă, o vacanţă din care zăpada a lipsit cu desăvârşire, sper că nu şi bucuriile voastre.

cei care au citit pe grupul nostru de facebook ştiu deja că mâine dăm startul jocurilor noastre şi că au fost alese deja cuvintele. o alegere pentru prima oară într-un demers colectiv şi la capătul unei discuţii prelungite în noapte şi care va rămâne cu siguranţă în antologia clubului.

tot pentru prima oară am fost invitată să vorbesc despre mine şi despre comunitatea noastră într-un articol pe care vă invit să îl citiţi aici, la presa în blugi, mai exact. şi mulţumesc tare mult bogdan pentru acest exerciţiu emoţionant, dar şi dificil.

iar ca să vă ademenesc acolo, un fragment… “îmi place tare mult ca ceea ce scriu să transmită, să nască ceva, reacţii de la lacrimă înspre lacrimă. cele mai dragi aprecieri pentru scrierea mea au fost acele tăceri prinse în colţul ochiului cu transparenţa aceea salină, irepetabilă.”

umbra omului

o bătaie de inimă. încă una. linişte. atât de multă linişte în jur ca un somn, ca o legare. pe arcul tâmplei curge o umbră, mereu aceeaşi, cu chip de maşteră, se prelinge pe umărul drept ca un semn ridicat din iadul sufletului. inima se porneşte să bată mai repede, mâna mică se prinde repede de stiloul care dintr-o dată nu mai este unealtă ci o biată cârjă, ochii se tulbură de teamă, înghiţind lumina pe nemestecate. umbra aşteaptă. stă acolo, pe umărul drept, nemişcată, aproape fără să atingă hârtia indecent de albă, aceea pe care lacrimile de cerneală desenează arabescuri impuse.

copilul se teme de umbra aceasta pe care nu o înţelege şi nu o cunoaşte, dar ştie că vine. vine mereu. ca şi în alte dăţi, se răsuceşte pe scaunul tare şi prinde în ochi încăperea desenată cu toate acele lucruri devenite familiare. soba caldă de care se lipeşte uneori, mirosul de toamnă şi de lemn lăcuit, pătuţul în care doarme o păpuşă pe care nu a iubit-o niciodată. sigur, a înţeles mult mai târziu şi mult mai greu că pe aceea cu bucle de castane rostogolite şi rochiţă albastră cu buline albe ca nişte bomboane nu o va primi vreodată şi nu pentru că nu ar fi fost cuminte ori dorinţa nu-i era de-ajuns de fierbinte, ci pur şi simplu pentru că era deja a altcuiva. iar atunci când, târziu, şi-a primit propria păpuşă, ştia deja că dorinţele nu seamănă cu realitatea şi că visul poate fi uneori greşit. aşa că a renunţat să mai viseze, să mai dorească.

copilul se întoarce la pagina albă. a privit cu atenţie în jur, nu însă şi peste umăr, acolo unde umbra se apleacă peste scrisul ce curge din stiloul vişiniu pe care ea îl iubeşte. un soi de teamă i se ridică în suflet: oare arcuirea aceasta a peniţei este ceva neîngăduit, greşit? şi totuşi, de ce curg cuvintele? de ce vin şi se joacă şi o ademenesc? nu ştie…

***

dimineaţa coboară cu degete moi şi în lumina aceea încă netrezită, cuvintele coboară în cercuri largi, tot mai largi, o înconjoară cu aromele lor ştiute. de dincolo de bătăile egale ale inimii, ea ştie că dansul acesta are izul unui ritual abia deprins, numai că acum nu se mai teme. nu, nu a uitat de frica aceea din copilărie, ci pur şi simplu a înţeles că darul acesta nu este ceva greşit. i-a luat mult timp, nişte zeci de lungi ani în care parcă a dormit, a uitat. s-a uitat pe sine şi a uitat mai cu seamă să viseze. acum, labirintul acela de cuvinte este lumea ei, însăşi viaţa ei, cea nerostită şi ascunsă de ochiul străin. iar umbra… umbra a dispărut şi ea demult. poate că nu şi teama, dar ea zâmbeşte. ori, poate, în clipa aceea, doar în clipa aceea este ea însăşi o umbră.

sursa foto: deviantart.pe tema “umbra omului” vă invit să citiţi şi poveştile celor care s-au înscris în tabel:

rămas bun?

tumblr_m5ycr1yE411rn4t8co1_500câte tăceri te pot frânge? de câte tăceri este nevoie ca să te stingi? să te uiţi pe tine?

câte lacrimi se strâng în coşul acela mare al cerului, cel visat, în care soarele stă să adoarmă? soarele cel niciodată iubit, niciodată pe deplin al tău, fiică de noapte.

câte aripi se întind, se zbat şi apoi se rup la prima pală de vânt?

mi-am încercat puterile… şi mi le-am rupt. astăzi sunt numai un om. aşa am fost de fapt mereu, dar acum ştiu, o simt în fiecare rană care nu se vede sub pielea întinsă. zborul rămâne numai o amintire… în calea îngerilor. inima bate mai departe.

oare este timpul să spun rămas bun? şi nu, oricât s-ar crede, nu caut răspunsurile altcuiva ci numai pe ale mele, cele scrise cu sângele sălbatic şi solitar.

http://www.youtube.com/watch?v=akxOwQc5E-Q

gânduri prin ploaie…

…sau o scriere care a deschis ciclul de “poveşti de adormit pisica”, poate cea mai dragă poveste a mea din acest ciclu, ascunsă sub tivul unei umbrele. mi-e dor să mai pot scrie aşa… :(

http://www.youtube.com/watch?v=akxOwQc5E-Q

îmi imaginez adesea că ştiu cine eşti. că îmi eşti. că nu te caut, pentru că eşti atât de aproape încât orice s-ar îmtâmpla şi oriunde aş fi, eşti aici. Continue reading