verde… la drum

mirosea a verde când am plecat. un verde ud, crescut sălbatic pe la ferestre şi printre pietrele care desenau parcă, cu colţurile lor tocite de paşi, un lung şotron.

petalele ultimei flori se striveau în lumina filtrată, ca nişte coji fragile din care culoarea începuse să fugă şi pe care orice răsuflare le-ar fi topit. Continue reading

FacebookTwitterGoogle+Share

albastru ud

pe o bucată de vânt dezlegată din funia ei, pe o cireaşă coaptă în genunchi, mai jos de tivul rochiţei îndelung aşteptate, ca însăşi sărbătoarea primei zile, pe un pumn de capricii, adesea inutile, ca nişte foi răvăşite de-o răsuflare glumeaţă, pe o mie de gânduri ascunse în podul casei, printre lucruri vechi peste care a trecut praful şi timpul, pe toate frivolităţile în spatele cărora ne ascundem frica de a fi găsiţi cu acel sâmbure bun şi orbitor în mână, pe o bancă plină de iluzii, depozite cu dobândă incertă, supusă şi ea inflaţiei. pe un cerc ciobit. Continue reading

duzina de cuvinte: cât era verde.

îmi amintesc acest tablou, parcă de acum o sută de ani: o alee cu castani înfloriți care se înșiruiau mândri înaintea mea, într-o ademenire cu umbre lungi, alunecând cu degetele lor de miere pe sticla sărată a unui alt anotimp. îmi amintesc trupul gol al timpului, eviscerat și împodobit cu nuferii mari, năvod alb din lacuri de amintiri. sau lacrimi.
Continue reading

la roja… est nuestra!

asemeni nopţilor prinse la încheietură, butoni perfect rotunzi, ca nişte boabe de cuminţi, accesoriu devenit inutil pe o mânecă sfâşiată.
asemeni florilor gemene, coborâre în roşul de cireaşă sălbatică, refuzând să devină cercei sau surâs.
asemenea cu focul, cel care înalţă dar şi mistuie. azi roşul e stins.

 

pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu: la roja este denumirea echipei naţionale a chile, dar şi a spaniei, iar videoclipul de mai sus este “pariul” propus de chilieni, spaniei înainte de meciul de aseară. ;)

apoi. albastru.

existase o vreme în care cuvintele semănau tot mai mult, ori aşa i se păruse ei atunci, cu nişte flori de hârtie care se tot încăpăţânau să râdă în soare. existase o vreme în care mergea pe marginea dintre lumi, pasăre cu aripi de ceară pe care îşi mai adormea uneori toate mirările, toată setea aceea de zbor, bieţi copii ologi pe care sufletul abia îi născuse. condamnare în lumină.

fusese cândva bine. acel bine relativ în care învăţase să se ascundă în fiecare cuvânt, să se zidească pe sine în tot ceea ce vedea, flămândă ca o oglindă.

apoi i-a cunoscut pe oameni… şi culorile s-au amestecat. cu lacrimă.

astăzi vreau să îmi spui, te rog, rămas bun. am obosit să văd atât de mult albastru acolo unde este de fapt numai apă.

 

sursa foto: salome

un mac…

am văzut astăzi un mac. crescuse dincolo de crăpăturile unei cărămizi, ancorat de trei fire de iarbă care se sărutau în bătaia vântului. aproape cu neruşinare. în jur mirosea puternic a lapte şi a câmpuri umede de orez deşi, oriunde priveai în jur, pe sute de kilometri înainte sau înapoia lucrurilor, te zgâria pe ochi şi pe gură cenuşiul surd al betoanelor mai noi sau mai vechi, după regim.

undeva, sub plăcile acestea ale existenţei, cred, aproape cred, dormea pământul. trup greu, colţuros, pe alocuri rupt de vreme, cu carnea desfăcută.
am văzut astăzi un mac. ca o candelă îşi şoptea rugăciunile: doamne, de ce m-ai părăsit?!
mi-am amintit atunci de tine. am crezut că m-ai strigat şi aş fi fugit…unde? unde? unde?
ochii cruzi ai copilăriei au rotundul păcatelor de adult, acelea interzise ştergerii şi iertării.

zămisli-se-va lut în întunericul unui mac care doarme pe acoperişul lumii.

sursa foto:călin

 

înverzească-se…

eu am plecat la capătul cuvintelor. pe falia aceea de nisip încins, acolo unde numai câteva litere, oarbe şi slute, mai cunosc- atât de vag- desenul de ceaţă stinsă al cuvântului.

eu am plecat să-mi astâmpăr setea de oameni şi de întâmplări, pe marginea fragilă dintre realitate şi iluzie, pe neştiutele cărări ale zilei. în urma mea, pisicile oarbe , din lutul roşu bătut de soare, îmi veghează tăcerea.

de va fi să mă aştepţi, am să-ţi aduc pe glezne toate urmele drumului pe unde mă vor duce paşii. de va fi să îmi luminezi întoarcerea cu un zâmbet, îţi voi aşeza înainte semnele-rană ale dezlegărilor mele din frânghia nevăzută a ademenirilor.

dar mai întâi de toate…. am să plec. înverzească-se cerul şi pământul ochilor tăi!

sursa foto: deviantart.

şi dacă tot ai trecut pe-aici (mulţumesc) îţi reamintesc că votul tău pentru #SemnSPRECarte în ţara lui andrei contează! un click pe bannerul din stânga sus te duce direct în pagina unde, cu un click şi un cont poţi aduce un zâmbet pe chipul unui copil.

miros de aur stins

umbrele coborau iute pe pământ sfinţind locul uscat, aspru, pe care de multă vreme nici iarba, nici floarea… numai piatra îl contura. umbrele sunt ca nişte pelerine mi-ai spus, priveşte-le cum se înfăşoară şi cum se desfac în vânt de parcă ar zbura, s-ar lăsa duse aidoma zmeului eliberat de frânghia nopţii.

mirosea între noi a vremuri de aur şi a piper, a tufe de rozmarin seduse de arşiţă şi a întâmplări care ne duseseră în bărcuţele lor fragile atât de departe. ai putea să uiţi? mirosea a arhangheli cu flori pe tâmple şi a carne dezvelită sfios în lumina ireală, a ochi flămânzi şi a piatră ridicată ca o recunoaştere mută a păcatului. plângea între noi aroma de vanilie înfăşurată în tutun şi mi se uscau cuvintele în gură.

astăzi privesc seceta de lut a oaselor, a drumului care ne-a dat fiecăruia alte aripi. pe cerul surd de tunete, norii desenează o îmbrăţişare de umbre pe care picură ceara.  timpul întrebărilor a trecut peste noi… astăzi miroase a iască. şi a aur stins.

şi-mi amintesc atât de multe…încât mi se taie respiraţia în felii subţiri, ca aripile păsării sfârtecate în lumină.

poate că mâine

pe tălpile ude de înserare, de amurg aproape violent, drumul pare că s-a oprit, că şi-a sfârşit pentru totdeauna pietrele şi speranţele. o bătaie albastră de inimă?

în culorile amurgului, hoarde nechemate de cai sălbatici şi tropotitori, eu îmi desenez liniştea ca pe un sărut necerut, neprimit, cu grijă să nu strivesc marginile. ziua se urcă cu rămăşiţele ei zdrenţuite pe crucea de smoală şi eu ştiu că la capătul acestei închideri de pleoapă poate fi orice, totul sau nimic.

înveşmântată în albastru electric, tremurător şi tulbure, inima doarme visând anotimpul altei culori.

poate că mâine…?

tragerea la sorţi a concursului organizat ieri se va desfăşura în puţine minute. mulţumesc celor şase participanţi.

aur de cânepă

canepalumina îşi pleacă chipul orb peste lucruri. degetele ei lungi şi uscate ating învelişul cald în spatele căruia inima doarme somnul fără de vise al aşteptărilor. întâmplări încă neştiute şi nedesluşite dorm în nisipul anilor, sub pleoapa dulce albăstrie a timpului.

te-aş chema astăzi ca odinioară şi te-aş desena astăzi ca demult, un cerc galben ca un pretext de soare, acoperind învolburarea iscată de emoţia că îmi eşti, că îţi sunt. dar ne-am legat prea strâns sufletele cu aur de cânepă, ni le-am acoperit ruşinaţi parcă de inocenţa unui fir de iubire peste care timpul îşi cerne pulberea lui.

şi aştept clipa în care am să mă torc.

imaginea este opera lui călin, evident, şi vine de la poarta de su’ feleac. ;)

pluşărim?

ignitingthebeast:by gorak-boomai întâi vom vedea roşu înaintea ochilor. un roşu jilav, ca de pluş prăfuit, ne va invada străzile, sufletele, plămânii. să pluşărim!- vom striga cu minţile aprinse de un gând nou, singurul care ne bântuie apăsările în ultima vreme. să fim în rândul lumii!

apoi… vom alerga încoace şi încolo, neapărat febril, ademenind bomboane tari pe care le vom topi la lumina singurei lumânări, bolnavă şi ea de o rătăcire a sensului.

mai întâi vom vedea roşu înaintea ochilor. un roşu jilav, anulând tot ce se mai poate. abia a doua zi, cu ochii limpeziţi ca după spaimă, vom cere divorţ iubirii sub pretextul altei culori.

… e o săptămână roşie între noi. inima mea… prea roşie.

sursa foto: salome

roşu. interzis

ne prind ca din întâmplare dimineţile pe prispe sălbatice, dăltuite de mâini străine, astăzi ca nişte crengi uscate. stăm unul lângă celălalt şi între noi îmi pare că au adormit cuvintele. un somn de lemn ascuţit pe care ţipăt de pasăre nu-l mai trezeşte.

tresărim argintat atunci când simţim lepădarea de sine a gândului şi cu un ultim efort ne facem mâinile căuş, visând să ne-ncapă, să ne ajungă marea de linişte.

dincolo de pleoape este inima. roşu interzis.

sursa foto: salome

scrum. un bob

-atunci când totul se stinge, ce mai rămâne din noi? cine îşi mai aminteşte jarul şi păcatul? de fapt nimic nu rămâne, îţi spun, până şi tu vei fi uitat că ai atins cu mâna, cu gura acel ţărm interzis, nepreţuitul. şi-ţi mai spun că nu are cum să fie altfel. pe trupul alb, încleştat, ca de mireasă timidă, degetele tale se vor lipi din nou, iar gura va isca iarăşi păcatul acesta pentru care nu există leac ci numai mormânt. unul săpat de tine.

el tresări ca ridicat de năluci din somn, deşi nu dormea. aplecat peste clapele gândului, simţea o istovire a fiinţei, a simţurilor, ca după un lucru trudit şi legat, făptuit şi pus deoparte, uitării.

în scrumieră ţigara tăcuse de multă vreme, un bob de scrum. gri.

somn în culori

în cercuri roz.
ea se rotea în cercuri roz
cu o vagă impresie de zahăr la tâmple,
ea se aduna în dantele
ca într-un pretext de feminitate,
copil deghizat sub fardul vârstei.
în şoapte mov.
ea se ascundea în şoapte mov
cu toate mirările ei curbate,
lipsite de aspirmea vocalei
şi parcă râdea de sine.
în boabe roşii.
ea se ascunse în boabe roşii
ca un hohot de râs ademenind lupi
peste urmele cărora trecea inocenţa
înspre albastru.
se făcuse târziu.
ea adormi în alb,
culorile se amestecau în batistă.

s-ar(e)

s-ar naşte furtuni, îmi zic, tot privind către monitorul lăsat gol, ca o palmă udă pe care apa a şters toate cuvintele.

s-ar naşte cuvinte noi, mă gândesc, deşi mâna care ţine stiloul pare plecată către amurg, acolo unde liniştea are contur zimţat.

s-ar naşte gerurile pe tâmplă, dar îmi amintesc că, deşi am numit aceasta joacă, nu mai aştept de multă vreme nici să mă recunoşti şi nici să mă înţelegi. bulgărele de sare pe care îl vezi… este numai zăpadă. astăzi îmi chem tăcerea în alb şi nu, nu mai strig luminii.

sursa foto: wikipedia