se întâmplase mai întâi o linişte. ca o femeie cu coapsele largi şi moi, ea venea legânându-se şi privind la răstimpuri către secundele prinse la încheietură ca nişte clopoţei muiaţi de vânt. glasul lor se ridica din adâncuri aşa cum se înalţă imnurile în catedrale.
se întâmplase mai apoi o şoaptă. ca foşnetul din frunzişul ce ascunde ciutei lucirile din ochii de oţel ai prădătorului, ne-am recunoscut în chemarea aceea fără putinţa de a ne împotrivi ei, eliberaţi pe deplin de povara aşteptării.
se întâmplase mai apoi o îmbrăţişare. respiraţii egale, la unison, vuiet şi foşnet clocotind în spirale peste care am pus amândoi pecetea împlinirii.
undeva pe cer două stele jucau zaruri. la răstimpuri hohotele lor de râs aruncau scântei jucăuşe şi verzi înspre pământ. ştii, nu?
I-a plăcut şi lui Grişka – mi se întămplă des să dau like-uri uitând că n-am ieşit din contul motanului
Dar o să-l aduc să-i arăt cele 2 lăbuţe albe, pe care-mi vine să le asociez cu liniştea de la începutul rândurilor tale – poate din cauza moliciunii perniţelor…
cine are pisică ştie… şi eu asociez lăbuţele cu liniştea. are maya un fel de a mângâia…
pentru începutul acela e numai vina meciului de asară. vezi ce face mâţu la nerv?
Ştiu! De parcă a fost acum o săptămână. Stelele jucau barbut, iar scânteia verde ne făcea să uităm de noi, cine suntem, pe cine aşteptăm… Eram acolo, noi şi liniştea aceea, lipa-lipa, cu mers de raţă.
de rață mandarină!
Curcubeul oriNEtului, îhî!
dap. e gata. spune-mi, te rog cum se încarcă blogul şi dacă este ok.
ok. mulţumesc frumos. şi mie mi se pare că se încarcă mai repede.
danke!
o dubla ceva?