poezii

viața ca un câmp minat (dinamita dintr-un sărut)

viața ca un câmp minat și-acolo tu,
rană care taie dimineața-n baie
sânge ca un râu și în amarul nopții, nu
nu e niciun sunet. parcă în bătaie
de oțel și pușcă ruginită, veche tu
inimă te-ndoaie, respirări greoaie
zbateri de cenușă și de moarte, nu
nu știu dacă nu-s decât un om de paie

și m-am visat ca un căluț
cu libertatea prinsă-n gând
și m-am crezut un pescăruș
cu aripi albe, tremurând.

viața ca un câmp de foc și nenoroc
inimă ce bate, plină de păcate,
sânge ca un strigăt roșu mult și gros 
viață care toarce, viață care tace
și în cătarea rece-a nopții ca un foc
strigătul se face lacăt peste noapte
biet om de paie prins în joc
de otravă rece care nu mai trece

și m-am visat un pescăruș
cu libertatea fremătând
și m-am crezut ca un căluț
pe sub lumină alergând.

viața ca un câmp minat și-acolo tu
inimă de paie pusă la bătaie
viața ca o ușă scrijelită-n nu
mâna se desface, tâmpla se îndoaie
viața asta ca un câmp orfan, de foc
inimă ce tace sub un sac de oase
sufletul de carne prins în joc
în oglinda zilei sunt un om de noapte

și din tăcere îmi fac scut
și dinamită din sărut
cu măna dreaptă strînsă-n pumn
astăzi respir și strig: de-ajuns.
atât.

azi muza fusese un copil:
Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

27 thoughts on “viața ca un câmp minat (dinamita dintr-un sărut)

  1. o cheamă yaroslava degtyareva, potecuță și cred că vom auzi multe despre ea. la 4 ani a suferit un accident de circulație destul de cumplit, i-a fost afectat capul, un ochi, a reînvățat să meargă, să vorbească, să facă tot ceea ce, înainte știuse. și cântă, of cum cântă! în filmarea asta avea 7-8 anișori și a cam zdruncinat jurații la vocea rusiei cu glasul ei, cu firea ei.

  2. surpriseops: Mulţumesc, psi!
    Astăzi am ceva, nu ştiu ce, nu mă pot exprima cum vreau. Mă refeream la muza ta, la inspiraţia venită parcă dintr-o lume magică, la poezia ta superbă.
    Da, şi copila e minunată. Dar mai mult mi-a plăcut poezia ta!

  3. frumos, frumos, dana? happy glumesc. știu că am ars în poezia asta. știu. până și mie îmi place despre ea. e din zona celor dragi, nu știu dacă are chiar forța pe care o simt eu înăuntru, dar sper că da.

  4. păi poezia mea, potecuță e inspirată de copil și de cântec. de versurile rusești, tulburătoare de altfel (și cumva nu ar trebui să mă mire pentru că literatura rusă a fost întotdeauna undeva sus).
    prin urmare, cu așa muză, ștacheta e sus de tot. pot doar visa să o ating. happy

  5. … nespus de frumos… Datorită aspectului paginii am crezut că ar fi versurile unui cântec sau ale altcuiva, cu toate că te-am simțit cumva acolo. Forța este și sufletul înfiorat și cuvintele care chiar reușesc să atingă. happy

  6. poate reușim (așa mi-am propus) s-o facem cântec, dana. deci ai simțit tu ceva. happy tare mi-ar plăcea să sune…

  7. Am intrat în vîrfurile picioarelor şi tot aşa o să ies, nu cumva să calc pe vreo mină.
    De s-ar ţine cont în lume de pumnii strînşi în durerea şi disperarea lui “de-ajuns”…

  8. Mda, cine… Nicidecum cei care pretind a acţiona în numele nostru dar fac tocmai pe dos decît ne-am dori. Nu, ei nu. Tot noi, pentru noi, într-un egoism feroce care nu ajută pe nimeni. Noi urlăm, noi ne ascultăm urletele şi nimic nu se repară. Lună să fie, că lupi care să urle la ea (degeaba)…
    Ha-uuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu…

  9. și nu știu cum se face, dragoș, că la o poezie de dragoste, vorbim de… politică?! sad adică tu vorbești, nu eu.

  10. Hm, de dragoste, zici? Apoi fiecare pricepe ce vrea, parcă aşa spuneai cîndva şi întotdeauna. winking Sau “fiecare cu ce-l doare”, că totuna-i.
    Numa’ că în mintea mea era/este o problemă cu socialul aşa cum e el, care doar prin natura relaţiilor universale are treabă cu politica, altfel io de aia n-aş vorbi în veci, c-ar fi irosire. Şi acolo, în socialul nostru cel de toate zilele, de multe ori pierdem sau aruncăm dragostea la gunoi fiindcă… diverse motive artificiale. Că e ceva personal şi privat, da, dar nu poate rămîne acolo, nu sîntem lăsaţi întotdeauna şi complet. Toate-s legate între ele deşi la prima vedere nu pare. Iar dragostea are poate cele mai multe lanţuri la mîini şi la picioare. Aşa o văd eu. Şi de-aia spun ca şi tine: “de-ajuns”.

    Şi apropo, ia nie ponemaiu po russky, aşa că habar n-am despre ce cîntă fetele acolo. happy

  11. fetele cântă pe versurile lui vladimir sosnin, așa:
    ”Câte cântece mai sunt nescrise?
    Spune-mi, cucule, cântă.
    Trebuie să trăiesc într-un oraş sau în aşezări,
    Să stau ca o piatră sau să strălucesc ca o stea?
    Ca o stea.

    Soare al meu, uită-te la mine,
    Palma mea s-a prefăcut într-un pumn,
    Dacă ai praful de puşcă – dă-mi focul.
    Este aşa…

    Cine va merge pe singura urmă?
    Cei puternici şi cei curajoşi.
    Au murit în luptă într-o câmpie.
    Ne amintim de puţini oameni,
    Ale căror minţi au rămas sănătoase,
    Ale căror mâini nu vor tremura,
    Nu vor tremura.

    Soare al meu, uită-te la mine,
    Palma mea s-a prefăcut într-un pumn,
    Dacă ai praful de puşcă – dă-mi focul.
    Este aşa…

    Acum unde este voinţă?
    Cu cine eşti acum.
    Întâlneşti zorii de zi, răspunde-mi.
    Mi-e bine cu tine, dar mi-e rău fără tine,
    Îmi pun capul şi umerii răbdători sub o lovitură de bici,
    Sub o lovitură de bici.

    Soare al meu, uită-te la mine,
    Palma mea s-a prefăcut într-un pumn,
    Dacă ai praful de puşcă – dă-mi focul.
    Este aşa…”
    la origine, cântecul îi aparține lui viktor tsoi și l-a scos de la naftalină polina gagarina, în 2002, în coloana sonoră a filmului cu același nume. happy un film care vorbește despre bătălia de la sevastopol. iar yaroslava degtyareva… ei, fetișoara asta o să fie o mare voce cândva.

  12. Mai are o oră şi cîteva minute pînă să termine de descărcat clipul de mai sus. Între timp, ce să zic – n-am putut-o asculta pe copilă în clipul iniţial fiindcă s-au băgat Olga şi Polina peste ea. Voci bune, nu zic, dar au acoperit-o complet. Aşa că rămîne de văzut după ce reuşesc să-l văd şi ascult pe al doilea, dacă n-are şi acolo “acoperire”.

    Stranie mi se pare asemănarea fizică dintre copila asta şi o fostă iubire de-a mea de-acum treizeci de ani. Tot blondă, tot cu breton (la vremea aceea), tot nas cîrn. Asta fiindcă tot vorbeam de dragoste…

  13. Bun, revin după vizionare. Deja am nişte idei pe care prefer să nu le expun. Din păcate, nici acum nu mi-am putut face o părere definitivă despre talentul şi viitorul copilei fiindcă a fost eclipsată de tatuata aia răguşită, oricare i-ar fi numele. Însă ştii ce m-a impresionat total şi absolut neaşteptat? Puştiul de la baterie! Băi, bate copilu’ ăla într-un mod fenomenal pentru vîrsta lui! Nu ştiu dacă ţi-a atras atenţia, dar dacă nu, mai pune o dată clipul şi concentrează-te pe sunetele bateriei. Copila a cîntat o strofă, acolo, şi un refren-două, dar puştiul a ţinut ritmul într-un mod impecabil la toată piesa, de la început la sfîrşit. M-a “spart”, ca să zic aşa.

    Mnoh, bine că nu te-a inspirat puştiul baterist, altfel – cine ştie – scriai o poezie despre dragoste cu năbădăi, recte cu… bătăi. laughing

  14. ohooo, am eu bateriștii mei puști pe care îi urmăresc. cumva da, dragoș, mă bucură să văd copii talentați.
    tatuata aia răgușită e nargiz zakirova, din neam de cântăreți și da, are o voce impresionantă la rândul ei. de aceea e cu atât mai impresionant că un copil de 6 ani ține pasul cu ea. o voce formată, matură.
    de aceea pusesem și clipul cu polina și olga, pentru comparație. winking

  15. Un copil, cu puţină formare, poate da clasă unor adulţi, cel puţin fiindcă are o minte lipsită de inhibiţiile maturităţii. Se vede că Yaroslava a fost formată, are deja joc scenic, nu stă băţ, e dezinvoltă. Poate că şi problemele prin care a trecut, cu tot cu ambianţa aferentă, au ajutat-o să-şi creeze dezinvoltura scenică. Aşa că mie unul nu mi se pare atît de extraordinar că poate face un duet sau trio cu artişti maturi. winking

    În ce-o priveşte pe tatuată – să ştii că sînt totuşi capabil să buchisesc rusa, doar că nu ştiu traduce, aşa că îi descifrasem numele de la bun început dar nu l-am reţinut winking – am avut senzaţia pregnantă că e chiar răguşită, poate răcită, nu că aşa ar fi vocea ei. Da, le ştiu pe Gianna Nannini, pe Bonnie Tyler şi pot compara – nu mi-a părut acelaşi lucru. Oricum, e neimportant; ideea e că aş vrea s-o aud pe copilă singură-singurică, de la cap la coadă, fără intervenţiile altora, altfel nu-mi pot face o idee suficient de corectă despre posibilităţile ei. Mi-e teamă să nu fie cumva exploatată; n-aş fi vrut să spun asta dar gîndul nu-mi dă pace.

    Altfel, un copil care-şi descoperă un talent adevărat într-un anumit domeniu şi care doreşte el însuşi, fără a fi împins de la spate, să urmeze acea cale, cred că e demn de laudă şi merită tot ajutorul necesar pentru a se împlini în acel domeniu. Fie că e vorba de Yaroslava, fie că e vorba de puştiul de la baterie, fie că e vorba de oricare alt copil talentat din lume, cel mai important e să poată face ce-i place, să fie lăsat – şi ajutat – s-o facă, pentru a-şi atinge culmile la care visează.
    Nu pot să nu-mi aduc aminte de Whiplash (2014) – un film poate naiv avînd în vedere cum funcţionează lumea asta în special în industria divertismentului, dar care arată că voinţa şi ambiţia sînt absolut necesare dacă vrei să reuşeşti într-un domeniu, oricare ar fi el, împotriva vicisitudinilor.

  16. ei, da, mare lucru asta cu a face ce vrea el, copilul, nu părinții. cam 99,999 perioadă 9 la sută din ce fac copiii reprezintă un scenariu de viață dictat și dirijat de părinți, din păcate. uneori chiar brutal, nimicitor. personal cunosc un singur om care a făcut în viața lui ce a vrut (coregrafie) deși părinții l-ar fi îndrumat spre meseria de sculer matrițer. pentru că în acel context părea (mai) bănoasă. astăzi mă uit la el și văd rănile timpului, îi văd trupul obosit (a lăsat de un timp opincile în cui, doar pentru că vârsta urla) și văd mai cu seamă altceva: strălucirea aia nemărginită din ochi pe care o dă împlinirea.

  17. Într-adevăr e mare lucru să laşi copilul să facă ce vrea, fiindcă e riscant: la o vîrstă fragedă încă nu sînt stabilite afinităţile reale şi chiar dacă pare a fi interesat de ceva anume pentru o perioadă, după un timp i-ar putea pieri interesul, întotrcîndu-se spre altceva. Nestatornicia copilăriei cred că e unul dintre cele mai puternice motive pentru care părinţii caută să forţeze copilul pe un singur drum.
    Desigur, mai e şi dorinţa de a-l vedea realizat financiar, probabil ca să scape de povara de a-l avea în grijă poate toată viaţa. Iar asta nu e de neglijat, fiindcă nu trăim în acea societate ideală unde nimeni nu moare de foame ori frig şi unde fiecare face ce vrea şi ce poate fără să fie tras de mînecă de diverse “instituţii”.

    A, dacă motivaţia primară ar fi imaginea copilului şi implicit a familiei în cercul de rude/prieteni sau încăpăţînarea de a continua linia profesională moştenită de la a N-a generaţie, atunci da, ar fi de blamat. Altfel e greu de judecat dacă părinţii fac bine ce fac sau nu.
    Da, sentimentul împlinirii trebuie să fie minunat, după o carieră lungă în domeniul preferat. Puţini ajung acolo, cred, de-aia şi lumea merge aşa cum merge.

    Cunosc şi eu pe cineva care în tinereţe a refuzat un post într-o rafinărie unde l-ar fi avut pe directorul mare ca “pilă”, fiindcă nu i-a plăcut mirosul din incintă, îi făcea greaţă. Lui îi plăceau desenul, muzica, limbile străine, . De fapt nici el nu ştia ce vrea de la viaţă şi nici acum, în prag de bătrîneţe, nu ştie. A încercat una-două meserii, n-a fost să fie, aşa că toată viaţa a rămas un parazit social pe spatele familiei, cochetînd cu un hobby fără a avea foloase materiale de pe urma lui. A făcut ce-a vrut, dar între nişte limite foarte strînse. Ce-i poţi vedea în ochi? O nemărginită tristeţe şi dezamăgire.

  18. nestatornicia despre care zici se numește experimentare și e principiul de bază în învățământul olandez. și da, mai știu eu pe una care, spre disperarea părinților nu a renunțat niciodată la scris. de-ar fi făcut-o, astăzi nu vorbeai cu ea, clar. happy

  19. Da, experimentare, deschiderea orizonturilor şi găsirea locurilor preferate de suflet şi minte. E cel mai important lucru pentru definirea unui viitor şi trebuie lăsat să curgă atît cît e nevoie pînă se cerne. Din păcate, odată cu închistarea în şabloane “împrumutate”, de la vîrste din ce în ce mai fragede, copiii nu apucă să se descopere, să-şi găsească locurile sufletului, decît poate foarte tîrziu la maturitate, iar atunci fie aruncă totul şi pleacă în pelerinaj pe termen nedefinit – fizic ori psihic – fie rămîn cu o tristeţe în suflet care-i va afecta încet dar sigur pînă la final. Fericiţi ar fi poate doar cei care n-au voinţă, dorinţe şi talente şi care doar învaţă să execute orice li se ordonă, fără să pună la îndoială ordinele, fără să aibă idee că se poate şi altfel, fără să-i înţeleagă pe cei ce sînt altfel. “Fericiţi cei săraci cu duhul” – ăsta să-i fie înţelesul…? Păi cine cu cine ar mai fi vorbit acum aşa…?

  20. Nici eu… de obicei. Uneori, însă, parcă-parcă aş prefera să fi fost unul dintre ei, să nu ştiu şi să nu-mi pese de mersul strîmb al lumii ci numai şi numai de mine, pe modelul “omului nou” al secolului 21. “What you don’t know, can’t hurt you”, am auzit/citit eu cîndva.

Comments are closed.