despre oameni şi poveştile lor

o poveste de crăciun (căciulița albă)

ea avea ochii ca mărgelele atunci când se coc, vii de-atâta viață și lumină și atât de aprinși încât i se colorau obrajii de piersică nouă, atunci când îl privea. părea să stea acolo de-odată cu troienele care, în loc s-o tulbure, aruncau spre ea lumini albe, miraculos calde, desenând umbre albăstrui dinspre silueta ei de femeie-copil a cărei vârstă părea să-și fi pierdut rostul, căci ce înseamnă anii de fapt? acolo, o înșiruire din care nu se poate ghici nici măcar de căte ori trecuse crăciunul prin viața ei, darămite ce daruri lăsase.

era frumoasă? cine să fi știut? pentru el era ca o nepământeană, coborâtă din cerurile de gheață ale iernii. nici măcar nu mai știa cum li se intersectaseră gândurile, vorbele și-apoi mâinile, mâinile în prinsoarea cărora ea se încăpățâna să adune fulgii. pe urmă, când se topeau ușor în căldura palmelor ei, râsul acela al ei, atât de plin, atât de pur! așadar, pentru el era frumoasă.  atât de frumoasă cât poate fi o mirare, o răsuflare de căprioară înaintea iernii, o bătaie de inimă, așa cum nu știuse vreodată că se poate.

ziua întreagă se gândise la clipa aceasta în care, prin marea de oameni zgribuliți, avea să-i recunoască ochii și căciulița aceea albă cu ciucure mare, pe care o purta cu o mândrie copilărească ,de parcă era o coroană sau o cunună de flori. unele femei purtau podoabe prețioase, inflorescențe aurite în care prindeau toate lucirile zilei, ea își purta, deloc simplu, părul întunecat și mai mereu ciufulit, sub căciulița aceea ca o mândrie, ca un semn de rămânere în amintirea oricui se intersecta cu ea preț de o clipă, căci neobișnuitul din ea, veselia aceea incandescentă, atrăgea privirile și, de multe ori cât furaseră timp împreună, el observase privirile furișe ale trecătorilor, care mirați, care iritați de lumina din ea. chiar și pentru el fusese o mare mirare lumina ei la începuturi. pe urmă se obișnuise cu toate: cu prezența ei, atât de intensă, cu felul în care se apleca spre florile de gheață din ferestre, cu șoaptele ei atât de rotunde. se îndrăgostise fără să știe prea bine ce simțea ea, ce anume o făcea să-și piardă timpul cu el, un bărbat anost și cel mai adesea apatic, care învățase de la ea să râdă. el, care până mai ieri, nici să zâmbească nu mai știa.

se pregătise în toate zilele cât fuseseră despărțiți de această revedere, ca un adolescent atins de primii fiori de iubire. în gândurile lui, revederea aceasta avea să fie ca o culme a poveștii lor și ca o explozie de sentimente. revăzuse în minte de zeci de ori silueta ei micuță, așteptându-l pe el sub felinarul înzăpezit, așa cum mai fusese. de fiecare dată fusese așa: ea părea că stă acolo și-l așteaptă pe el printre oamenii prea grăbiți, deși întotdeauna avusese grijă să ajungă înainte de ora pe care o stabilea ea.  în parte, atâta știa și el, nu se cădea să lași o domnișoară să te aștepte, dar mai cu seamă, îl mâna înainte tot freamătul acela lăuntric, de nestăvilit. timpul părea să-i fugă printre degete și se trezea aproape alergând spre locul lor, ca un copil curios în fața darurilor de crăciun. și da, pregătise pentru întâlnirea aceasta un dar și nu fusese ușor pentru el să aleagă acei mici cerceluși de argint, dar până la urmă vânzătoarea fusese cea care îi scosese la lumină și, odată atinsă cutiuța aceea roșie în care dormeau sub catifele, el știuse, simțise ca un fel de vibrație, de acceptare, de potrivire cu cea care îi locuia în inimă. vânzătoarea zâmbise ca un expert, el roșise numărând bancnotele pe care reușise cumva, ca într-un miracol, să le ferească de năpasta facturilor ori de alte lucruri necesare, aparent necesare. crescut în sărăcia satului, învățase repede să renunțe la ceea ce nu-și permitea, cum ar fi fost hainele pe care le vedea la colegii din jur, oameni pe care nu-i judeca, dar care îi stârneau mirarea cu obsesia lor pentru aspectul fizic și pentru etichete. el încă purta paltonul gri și tern pe care i-l modificase maică-sa din lucruri mai vechi, atunci când îl trimiseseră la școală. paltonul acela era o parte din el, așa cum căciulița albă cu moț era reperul lui luminos, venit dispre ea. iar ea nu privise niciodată spre hainele lui, nu le dăduse importanță. ochii ei se lipeau de ai lui și toate lucrurile materiale se topeau dincolo de îmbrățișarea lor.

se primenise însă mai mult ca de obicei. luase la rând manșete și gulere, nasturi și căptușeli, ciorapii și pantofii pe care îi luistruia în fiecare zi, studiind minuțios totul. o seară întreagă durase totul, dar la final el era mulțumit. dacă și-ar fi putut permite o cămașă nouă, ar fi luat-o fără ezitare, dar mai important fusese darul pentru ea, mai important ca orice. a doua zi se spălase îndelung, topise sub brici iluzia de barbă pe care o avea și își frecase energic țeasta cu săpun. se îmbrăcase în liniște, ca pentru o nuntă, ca pentru cel mai important eveniment din viața lui și plecase agale, pe jos, privind în jurul lui cu emoție și nerăbdare. după câteva zile de ger, iarna se mai îmbunase și-și desfăcuse șorțul larg, plin de fulgi, risipindu-l peste case și oameni, peste străzile luminate de crăciun. grăbind ușor pasul, se gândi că până și vremea ținea cu ei, căci ei îi plăcea teribil de mult să privească dansul fulgilor, se oprea din mers de multe ori, ridicând spre cerul de smoală ochii ei mari, de lumină în care striga bucuria.

o văzu de departe, așa cum își imaginase de atâtea ori. frumoasă, nepământeană și atât de vie, era acolo, sub felinar, așteptându-l numai pe el. se opri o clipă, să-și tragă răsuflarea, apoi se apropie ușor, în tăcere. îngenunche înaintea ei, abia stăpânindu-și o lacrimă, apoi aprinse candela. cutiuța roșie, în care dormeau cerceii se lumină toată, dar el nu mai văzu nimic, doar pe ea, cum stătea așa, râzând de sub căciulița albă, în clipa aceea de dinaintea accidentului. era frumoasă? cu siguranță că da. ca un înger de crăciun.

pentru că v-am promis că voi continua tradiția poveștilor de crăciun. winking

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “o poveste de crăciun (căciulița albă)

  1. Atât de frumos ai scris și la final… La final m-ai topit. De tot. E în deplină concordanță cu melodia care parcă-ți sfâșie sufletul puțin câte puțin.
    Să ne mai scrii povești, Pisic. Mie deja mi-e dor de următoarea.

  2. să știi, dana, am citit-o de câteva ori înainte s-o postez. tura asta am scris mai greuț, în sensul că începutul apăruse de undeva și a rămas așa, suspendat, adormit. nu știam încotro va merge povestea, nu vibrau cuvintele în mine cum ar veni, și-apoi, dintr-o dată, astăzi, am știut. și aveam oarece emoții, pentru că îmi doresc, sincer îmi doresc să scriu un ciclu de povești de crăciun pentu copilul din noi, cei mari, s-a născut așa o idee în mine. și îmi doresc ca poveștile să stârnească în noi emoții profunde.
    poate că recitind fântânile s-a iscat, nici nu mai știu. happy
    mulțumesc mult!

  3. Povestea ta a intrat în suflet, a făcut cald, a aprins beculeţe, a lipit zâmbete pe toate ferestrele găsite şi a răvăşit. E de pus sub brad. Mulţumesc!

  4. Magia gândurilor frumoase exprimate în cuvinte, este asemeni luminii lunii pline de pe cerul senin al noaptile geroase din iarna, care reflecta asemeni unei oglinzi, razele astrului zilei, formând fantomatice umbre de poveste, pe albul imaculat stralucitor de argint al miliardelor de fulgi minunati dantelati, ce formeaza o plapuma absolut perfecta, peste pamântul mort si înghetat !
    La multi ani, draga psi !

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *