despre oameni şi poveştile lor

pasărea

ca o pasăre cu aripile ude. cele noi, pentru că de o vreme simţise acolo pe umeri cum îi cresc ca peste noapte ramuri tinere. pe cele vechi le pierduse demult, în bătălia celor şapte case, despre care îşi amintea acum vag. şi, ca să fie sinceră, mai mult o dureau cei pierduţi decât locurile goale ca nişte orbite peste care al-shrine pusese un soi de pastă otrăvitoare:

– asta are să mai ducă din durere.- apoi plecase la alţii, erau destui cu maţele răsfirate pe câmpurile ude, iar el era singur, totdeauna singur.

ea îl privise cum se depărtează prin ploaia rece fără să spună vreun cuvânt, îi privise silueta şi mersul apăsat prin noroi, apoi închise ochii. ştia procedura foarte bine, o mai văzuse de atâtea ori, chiar dacă numai de la distanţă. o gheară de lumină îi ridica pe cei care puteau fi salvaţi, dizolvându-i în acelaşi timp pe ceilalţi, cei pentru care totul se sfârşise.

îşi petrecuse o vreme prin încăperile acelea albe, o lume lipsită complet de zgomot de parcă ar fi fost vătuită, fără să ştie prea bine ce urma. zilele se strângeau ca florile de cenuşă şi tot ceea ce avea ea de făcut era să aştepte.

din când în când dispărea câte unul care stătuse ca şi ea, lungit în propria-i aşteptare şi locul parcă se golea de aer pentru o vreme. în lipsa aripilor, ea avea probleme cu echilibrul, aşa că mare parte din timp şi-l petrecu reînvăţând mersul pe picioarele fragile, ca de sticlă. uneori i se năştea sub coaste acelaşi dor să se acopere şi atunci simţea cel mai acut lipsa aripilor, dar în rest se mai întremase, oasele şi carnea musteau de sevă, iar pielea i se curăţase de răni şi se albise cumva frumos.

– ai o piele ca de dansatoare!- îi spunea îngrijitorul şi ea zâmbea doar ca să-i facă lui plăcere. ştiau amândoi că fetele acelea erau în fond nişte nefericite într-o colivie. scurta lor strălucire se topea ca zăpada şi sfârşeau cu toatele pe masa de reciclare ca nişte păpuşi desperecheate. spre deosebire de ele, ea avusese aripile şi deodată cu ele o soartă cu mult mai bună, cel puţin până acum. şi libertatea, da.

când rămăsese doar ea singură  în încăperile acelea, de parcă nu prea ştiau ce să facă cu ea, învăţase să se descurce pe picioarele de dinapoi şi era chiar mulţumită. al-shrine venise să o vadă într-o zi şi tăcuseră împreună tot acel timp, ea cu ochii în tavan, iar el aplecat deasupra locurilor de-acum vindecate sub pielea subţire. apoi el plecase purtând pe umeri o tonă de gânduri. ea îl văzuse trecând dincolo şi clătinând încet din cap în faţa celorlalţi care aşteptaseră ca nişte ciocli. apoi bătrânul scuturase din mână şi ea îl văzu îndepărtându-se tot mai mult, până când se topi în albul din jur. şi atunci avu certitudinea că îl văzuse pentru ultima oară. ar fi putut măcar să-i mulţumească, dar ştia că el ar fi devenit caustic.

în noaptea aceea aşteptase până târziu, până când albul deveni insuportabil şi fierbinte. îşi lăsase mintea liberă de orice gând, chiar şi banal. încă mai ştia să-i păcălească pe scotocitori, dar era mai bine să nu lase nicio urmă. apoi, la ora potrivită, ieşi. în absenţa aripilor trebuia să se bazeze pe memoria ei şi pe picioarele lungi, filigranate.

***

trecuseră trei ani de când reuşise să scape. chiar dacă îşi amintea totul fără să-i folosească la ceva, petrecuse trei ani aşteptând în pădurea lui smog să se întâmple ceva, să se işte o scânteie pe undeva. picioarele de dinapoi deveniseră puternice, iar cele de dinainte se deprinseseră cu armele improvizate cu care se apăra şi vâna. doar ciocul lung, din metal aurit, mai trăda obârşia ei de pasăre regală. dorul de aripi o mai mistuia uneori, dar îl punea pe seama singurătăţii. puţinii oameni pe care îi văzuse de departe erau nişte fugari ca şi ea, dincolo de lege şi de viaţă.

şi acum, pur şi simplu din senin, aproape inexplicabil, ramuri noi şi tinere spărseseră pielea cândva albă şi goală. se gândi, înainte să închidă pleoapele la al-shrine şi clătinarea lui de pe urmă. oare el ştiuse? oare ea îşi va mai aminti zborul?

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “pasărea

  1. Magnifique ! O poveste care m-a atins în profunzimea sufletului, iar personajul “al-shrin” cu certitudine a stiut, stie si va sti mereu, tainele ascunse în vidul obscur al sufletului… Evei !
    O saptamâna sublima, draga psi !

  2. mulțumesc, iosif. este o scriere mai veche, are vreo 3 ani, cred. și mi-am zis că ar fi potrivită pentru un început de săptămână.

  3. sincer, potecuță și eu! e una dintre acele povești care, recitind-o, mă uit așa, perplex: chiar eu am scris-o? happy

  4. Şi eu care credeam că e nou-nouță… mai mult nu ştiu dacă pot să spun pentru că am cam rămas acolo, în poveste. Poate mă scoate melodia din impas

  5. Fie veche ori recenta e foarte…efervescenta ! happy
    Bastet e o zeita inteligenta si frumoasa,însa imprevizibila si capricioasa… happy
    Un început de saptamâna sublim, draga psi !

  6. ca o glumă, dana, și melodia e veche. anette olzon nu mai cântă cu nightwish de mulți ani. o nefericită colaborare pentru ea aș zice, dar cântecul are miez. happy e cam singurul pe care îl plac cu vocea ei, recunosc.

  7. Ferice de păsările zburătoare, chiar şi cu aripi renăscute. Unele se nasc şi rămîn în patru labe toată viaţa, fără a cunoaşte zborul…

Comments are closed.