despre oameni şi poveştile lor

te-am așezat pe răspântia

te-am așezat pe răspântia dintre gânduri. acolo unde norii adunau grăbiți toate promisele zăpezi, acolo unde vântul își desfăcea agale pletele lungi. râsete. acolo unde stăteam odinioară, umăr lângă sărut, gleznă lângă pas, cântec lângă silabă. dimpreună.

te-am așezat pe răspântia dintre două amintiri, una mai de curând, de la prima tresărire a inimii, una mai de demult, de când abia învățam literele de la capătul stiloului roșu cu capac auriu. chinezesc. oare de ce mai toate amintirile au ceva chinezesc în ele? stilou, creion, radieră mirositoare, penar, școlar. inimă. bate o inimă în spatele fiecărui cuvânt.

te-am așezat pe râspântia dintre lacrimi. petale translucide de apă ascuțind bucuria, amăgind tristețea, adormind obrajii pe care trandafirii emoțiilor se mai iscă cu aceeași putere ca demult. aș fi putut învăța să-mi ascund emoțiile- mi-ai spus. aș fi putut, dar m-ai mai fi rescunoscut astfel, în albul de piatră al nimicului? dar aș fi vrut?

te-am așezat pe răspântia dintre amurguri, locul acela firav, ca o muche de foaie de pe care au nins toate cuvintele, locul acela sălbatic unde toate culorile își fac de cap, se sinucid înspre negru până la urmă, cu o sălbăticie pe care o privesc de la capătul mărilor mele. dintre toate încă îmi este năvală aceea de roșu incandescent. ardere.

te-am așezat pe răspântia dintre două sistole. pe genunchii de zgură și malț ai zâmbetului. pe toate culorile și toate amintirile câte ne-au fost să fie vreodată. apoi am dat totul deoparte și m-am așezat pe mine însămi în răspântia zilei. azi. azi. apoi am să merg mai departe.

m-am așezat pe răspântia dintre două zâmbete ca apele aceluiași râu. și este atât de frumoasă!

sursa foto:salome

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

23 thoughts on “te-am așezat pe răspântia

  1. Răspîntia dintre amurguri m-a răscolit mai mult decît restul…
    Iar amintirile “chinezeşti” continuă cu maieul acela “cu găurele”, cu “tenişii” albaştri şi “adidaşii” şi “bascheţii” şi guma aia de mestecat oribilă care se făcea cauciuc – sau aia era românească…? – şi cine îşi mai aduce aminte cît de chinezească (şi rară şi mai bună) era piaţa românească înainte şi apoi cît de chinezească şi suprasaturată şi proastă e acum…
    De fapt, totul e răspîntie, totul e alegere înspre alb sau negru, înspre bine sau rău, înspre sus sau jos, înspre a fi sau a nu mai…

  2. happy vezi câtă chinezărie era mereu în noi, dragoș? da, totul este răspântie, alegere ori aparentă alegere…

  3. Te-am aşezat la răspântia drumurilor virtuale pentru ca, orice direcție aş alege, paşii mei să ajungă la tine.
    Păcat că amurgurile se sinucid în negru fără a păstra veşnicia culorii.
    Dar revin, mereu mai frumoase parcă…

  4. Era şi este chinezărie, şi probabil va fi în veci, “mulţumită” NWO. Dar problema e în termenii de comparaţie. Pe atunci, piaţa noastră autohtonă oferea calitate slabă, fiindcă tot ce era “extra” mergea la export. Ca să achite datoria externă a ţării (ceea ce s-a şi întîmplat, cu puţină vreme – şi deloc coincidenţă – înainte de lovitura de stat; că dacă-i mai spune cineva “revoluţie” şi acum, după un sfert de secol, ori e prost ori e securist). Şi, întîmplător, ceea ce venea din China era măcar puţin calitativ superior.
    Acum, ce vine din China e verificabil mizerie, obligaţii find probabil de diverse acorduri încheiate cu uşile închise. Iar piaţa e invadată pînă la refuz cu asemenea mizerii. Inclusiv chestiile “de firmă”, cu pretenţii, sînt la fel de mizerabile, doar că-s mai scumpe, pentru şmecherii/fraierii care au prea mulţi bani şi n-au ce face cu ei. Numai că acum, România nu mai produce NIMIC. Absolut nimic. Nici pentru consum intern, nici pentru export, decît dacă e ceva sub “oblăduirea” vreunei multinaţionale sau ceva, caz în care veniturile se duc “afară”, evident. Deci noi, ca ţară, acum, sîntem terminaţi din punct de vedere economic. Înainte, planul era să revenim pe “picioarele” noastre, odată achitată datoria externă prin care nu mai puteam fi şantajaţi. Am suferit şi am sperat, dar “ei” au avut planul lor care nu a putut fi nici anticipat nici combătut. Acum sîntem sclavii unor javre, nimic mai mult. Şi nici nu mai contează dacă e chinezism sau altceva, fiindcă în ţara asta n-o să mai intre niciodată nimic de calitate adevărată – în ochii “lor” noi nu merităm.
    Iaca asta am avut de spus. Şi m-aşez la răspîntie de drumuri…

  5. acuma eu te-aș cam contrazice, dragoș. românia produce, dar nu pentru românia, ci tot pentru export, chiar și acele produse agricole bio, tot dincolo merg. cât privește calitatea chinezăriilor de-acum, eu am a spune atât: stilourile chinezești (mi-am cumpărat încă unul vineri cu 6 lei) sunt stilouri chinezești. perfecte adică. orice alte variante am încercat, și am încercat mai multe decât ar prevedea răbdările, nu s-au ridicat deloc la nivelul celor aduse de chinezi la snop, de doi bani cum ar veni, dar care nu curg și scriu subțire. bașca sunt și ușoare în lăbonț. big grin că sunt și produse mai proaste, nu neg, dar dacă știi să cauți, eu cred că poți găsi chinezării de calitate.

  6. Păi asta-i fraiereala: chestiile foarte ieftine sînt încă OK ca să facă lumea să creadă că totul e OK. Dar dacă te duci înspre hardware mai “greu”, o să observi (după un timp de utilizare) că e vai şi amar. Eu vorbesc despre componente de computer: plăci de bază, plăci video, HDD-uri , memorii etc. Despre aparate diverse nici nu mai e cazul să pomenesc (CD/DVD playere/recordere, amplificatoare etc).
    Şi mai am o mare oftică pe chinezi: unde dracu’ să-i ia sînt ceasurile alea cu şapte melodii de acum un sfert de veac?!? Să fiu al dracu’ dacă mai găsesc aşa ceva azi, în tot oraşul ăsta”! Şi vreau un ceas, de mînă, care să aibă lumină la afişaj, dar să nu fie mizerie ordinară cu LED-uri şi touch – arde-l-ar focu’ pe imbecilu’ care a inventat aşa ceva! – fiindcă am deja unu’ de-ăla şi oricînd mă scarpin ori se alintă Lily se duce dracului ora/minutul/data/etc- duce-s-ar şi cretinu’ care l-a construit şi javra care l-a importat în ţara asta!

  7. Şi te-aş întreba: cum stăm acum cu datoria externă, după ce Ceauşescu reuşise să ne scape de ea…?
    O ţară datoare e o ţară sclavă.
    Mă uit la Grecia, cu oamenii ei mîndri, leagănul civilizaţiei şi mi se face milă.
    Noi sîntem fix mielea mulii.

  8. mă întrebi degeaba, dragoș. nu prea e treaba mea și nici nu prea mă interesează datoria externă. și nici hărnicia cu care crește gradul de îndatorare al țării. egoism? deloc, mai degrabă așezarea în pătrățelul propriu. în lumea mea de metafore. sau instinct de supraviețuire dacă vrei. happy

  9. he, he, potecuță! happy l-ai simțit cum îți era nevoia. și mai făcut să-l recitesc: îmi place și azi cum a ieșit ieri. big grin

  10. Te-ai asezat pe raspântia dintre doua zâmbete si torci metafore superbe ce se transforma-n pilde si proverbe… happy
    Seara superba, draga psi !

  11. M’neata buna, draga psi ! Niciodata nu-i târziu sa gândesti la pilde, proverbe si zicatori, mai cu seama ca românii sunt specialisti în domeniu ! happy

  12. eu cred, iosif, că natura umană nu are nicio treabă cu naționalitatea. pe undeva simt eu, fără să am vreo bază reală în asta, că toți oamenii sunt specialiști la pilde și zicători, este moștenirea pe care o ducem cu noi, din primii ani de viață, grație rădăcinilor noastre. happy

  13. doar ca și locație, iosif. prin sângele tău se-aud toate rădăcinile și toate semnele lăsate de părinți, bunici, etc. fie că vrei, fie că nu, este moștenirea ta. happy sau cei 6 ani, dacă vrei să le spunem așa.

  14. Hmm… mi-ai adus aminte de o replica data soacrei cu ceva timp în urma, ea având mari proprietati (pamânt agricol, padure) mostenire de la raposatul socru, în care pe un ton linistit si calm, i-am zis: “- Soacra draga, chiar daca ati fi proprietara planetei Terra, nu m-ar interesa aceasta mostenire, eu fiind mult mai exigent. Dorinta mea arzatoare este sa mostenesc cerul, satul fiind pâna peste cap de pamânt.” Desigur, am ramas fara replica, crezându-ma ca sunt ‘dus cu pluta’. happy happy happy

  15. rolling on the floor cam așa răspund și eu marterialismului și moștenirilor ipotetice. și uite, vezi, asta e mentalitate moștenită de la părinții ei (și nu numai): a flutura prezumții pe dinaintea tinerilor (avem și noi o mătușă care ne tot flutură cele trei case pe care le va moșteni ea cândva și care pe mine mă lasă fix rece). sigur, aici am putea extinde în psihologie și triunghiul dramei și ar putea fi acolo un rol de victimă care își caută salvatorul, dar mi-e că divagăm prea mult. happy

Comments are closed.