despre mine

15 noiembrie- după 30 de ani (amintirile mele)

15 noiembrie 198715 noiembrie. o zi oarecare. acum 30 de ani picase duminica, chiar prima zi din postul crăciunului și, pentru unii dintre noi, era prima zi în care puteam vota, așa cum se vota în vremurile acelea: era obligatoriu și era irelevant, o perdea de fum cu care se acopereau atâtea și atâtea interdicții. un referendum pentru cine știe ce prostie ori niște nume pe o listă pentru consiliile populare, dar o ocazie- printre puținele- de a ieși din casă împreună cu familia, fără să știm că atunci, în ziua aceea, lucrurile se vor schimba, că se va sparge liniștea aceea mocnită. cine să fi știut? trăiam de ani buni și lungi într-un soi de întuneric, pendulând între ceea ce se vorbea acasă, cu mare atenție și mai mult în șoaptă și ceea ce ”manifestai” în public. uitasem șirul anilor de când a merge la ”procuratură” avea iz ambivalent, însemnând nu doar că te ridicau ”ochii albaștri” (ceea ce nu prea era de dorit) cât, mai răspândit și atât de trist, că plecai mereu cu o plasă după tine și te postai la orice coadă întâlnită în cale, unde ”se dădea ceva”, de obicei ceva care nu era raționalizat deja. eram obișnuită cu statul la coadă, cu înghiontelile și cu celebrele lozinici ”să se dea mai puțin, să ajungă la toată lumea”, ba încă devenisem prin forța împrejurărilor un navetist de bucurești, doar pentru că acolo existau mai multe șanse să cumperi celebrul salam de 64, unt, vată, ciorapi de damă și cine știe ce alte ”bunătăți” cum erau tacâmurile de pui sau ororile acelea numite ”doi la pungă”- niște mortăciuni costelive de pui care au precedat cumva oroarea mea de a atinge o găină sau un pui mort.

revenind la acel 15 noiembrie de acum 30 de ani, îmi amintesc că toamna era lungă și palidă în brașov. zăpada se încăpățâna să întârzie, ceea ce era un lucru bun pentru că frigul din casă era mai suportabil când afară mai zâmbea soarele. da, soarele… lozincile acelea seci cu soarele și fereastra deschisă pentru sănătate. și cu peștele național merluciu, acela pe care, deși o fi bun, refuz să-l cumpăr astăzi și uram să-l mănânc atunci, dar eram printre norocoșii ai căror bunici creșteau porc și aveau grădină mare din care căram în fiecare lună saci și sacoșe de legume. unii, orășeni răsăriți de cine știe unde, nu aveau nici asta și atunci, ca unică salvare, era o pilă bună la alimentara din colț. în lumea răsturnată de foame, de întuneric și de frig, vânzătoarele deveniseră un fel de cerberi care puteau decide pentru tine șansa de a pune ceva pe masă. cum am putut trăi așa? cât de greu o fi fost pentru mamele noastre până la acel 15 noiembrie și până în acel sângeros decembrie? cine știe?! și câtă bucurie să fie în exprimarea acelui vot pentru care te chema partidul (și securitatea te chema, dacă lipseai cumva)? oricât de greu ar putea fi de crezut, îmi amintesc bine, chiar eram bucuroși că ieșisem toți patru din casă. și, întorcându-ne de la școala de care astăzi mă leagă amintirile altor voturi, parcă mama a propus să mergem în oraș. motivul real al ieșitului în oraș era întotdeauna mâncarea: pentru că tot nu prea aveai ce cumpăra din magazine de mâncare, mai rămăsese totuși soluția de a ieși la o pizzerie, unica din oraș. nu că ar fi fost prea grozavă, dar era singura pe care o aveam.

nu știu nici astăzi de ce nu am ieșit în oraș, cine s-a răzgândit și ne-am întors acasă. fiind duminică, probabil că am citit, în vreme ce mama a meșterit ceva pentru prânz. probabil o supă dintr-un pui damblagit, care se transforma apoi într-o tocană și niște șnițele, pentru că în vremea când toți eram proprietari, producători și beneficiari, dintr-un pui se făceau maximum de feluri de mâncare, în funcție de inventivitatea gospodinelor. și în vreme ce mama gătea (cu vegeta din belșug, altă găselniță care ascundea gustul de zeamă lungă și pe care o cumpăram de la polonezi, pe-ascuns), probabil că noi pierdeam vremea prin casă. nimeni nu vorbea despre lăsata secului, despre moșii de iarnă, despre crăciunul transformat în gerilă, iar televizorul dormea la locul lui. știam că pe seară, după ce acopeream bine ușa de la bucătărie cu pături, tata avea să pornească iarăși radioul la care prindeam europa liberă.

așa am aflat că au ieșit matrițerii de la 440 din steagu’. era târziu în noapte și ni se părea că ceea ce auzeam era dincolo de imaginabil, de posibil. îmi imaginam roțile mari de cașcaval zburând din cantina partidului. ca și acum, și în acel 15 noiembrie erau oameni care aveam și oameni care nu, egalitatea era o iluzie, iar tăcerea obligatorie. cui să fi spus despre parodia imnului pe care o scrisesem ori odiseea salamului de soia? erau lucruri interzise, la fel de interzise ca ceea ce făcuseră oamenii aceia disperați. apoi, la câteva zile după acest 15 noiembrie, pe când șoaptele tremurau și ele de frică, am cunoscut ”ochii albaștri” și m-am întâlnit cu frica. deși asta nu m-a potolit prea mult, pentru că după doi ani, pe 21 decembrie, eram în stradă. atunci au cunoscut ai mei frica. și cred că am avut noroc.

15 noiembrie. după 30 de ani. oameni morți, vinovați care o duc bine mersi, oameni care, profitând de împrejurările acelea s-au ridicat. tăceri, șoapte, cuvinte, uitări… 30 de ani. o poveste. amintiri. unele greu de crezut astăzi.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

14 thoughts on “15 noiembrie- după 30 de ani (amintirile mele)

  1. Ştii ce mă îngrijorează pe mine? Am învăţat în anii de şcoală o parte de istorie, aia veche, care în timp s-a dovedit pe jumătate reală. Sau pe jumătate falsă. Oare istoria asta recentă, asta trăită de noi sau, în cazul celor şi mai tineri, de părinţi, va fi scrisă de cineva aşa cum a fost? Se va afla vreodată întregul adevăr?

  2. potecuță, răspuns corect: nu. istoria, cel puțin așa oăvd eu astăzi, este scrisă de învingători și se schimbă dintr-un moment în altul.

  3. happy știi, potecuță, pentru că una dintre pasiunile mele este scotocirea trecutului, eu nici nu mă mai mir. doar constat că ce am învățat eu cândva, la școală, e praf în ochi, iar ce va fi mâine?!… cine să știe?
    adevărul istoric este un soi de fata morgana, cred.

  4. Despre 15 noiembrie al Brasovului am aflat abia dupa cateva zile… traiam intr-o izolare si o lipsa de informatie care azi mi se pare de neimaginat.

  5. lipsa informației, cărțile la snop (câte prostii cumpăram doar pentru o carte bună!) dar știi ce mi-a rămas în suflet, ioana? vizita celor de la securitate. noaptea, fără să fi aprins lumina pe scară, băteau din ușă în ușă și făceau cercetări. cât m-am putut speria când i-am văzut! nici nu trebuia să spună cine sunt, de unde… așa că și astăzi, după 30 de ani, eu nu mai deschid ușa când se lasă întunericul…

  6. … greu de crezut, într-adevăr, pentru cei care nu au trăit acele vremuri. E drept că nu am fost în mijlocul evenimentelor sau aproape de ele, iar despre Braşov, noiembrie, s-a aflat mult mai târziu, dar de acel decembrie 1989 îmi amintesc,i-am trăit emoţia, i-am respirat groaza şi teroarea induse, aerul de libertate şi speranţa în mai bine…

  7. eu nu știu, dana, în decembrie au fost morți și pe la voi? eu stăteam lângă o fabrică de armament și, când începuseră să se audă gloanțele șuierând, nu mai aveam nicio speranță. drept că ni le-au luat și pe ele apoi… sad

  8. Si mie mi-a fost frica pentru brasoveni atunci! La inceput nu am crezut ca poate fi adevarat…
    apoi m-am gandit la ce putea sa se intample… adica ORICE!
    Despre toate astea daca nu se vorbeste pana la lesin, nimeni nu va sti nimic!
    Si asa interesul pentru “trecut” scade proportional cu viteza schimbarilor Smatphone!
    Psi, chapeau!

  9. E superba istoria poporului român, un popor asuprit si cotropit de proprii fiii, “frati dezbinati” incapabili de o unitate sfânta, de iubire autentica, neconditionata, de altruism, mila , modestie si empatie, valori supreme ceresti, atemporale…
    “Bine de cel neprihanit ! Lui îi va merge bine, caci se va bucura de rodul faptelor lui. Vai de cel rau ! Lui îi va merge rau, caci va culege rodul faptelor lui.” – Isaia 3 : 10,11 –
    Un Week end de vis, draga psi !

  10. este greu de crezut astăzi, cita, așa cum greu a fost de crezut și atunci. dar dacă noi, cei care am trăit într-un fel sau altul acele timpuri tăcem, se vor uita ca ororile din lagăre, ca atâtea altele.

  11. natura umană este aceeași, iosif, eu așa cred, nu ține de naționalitate. o săptămână frumoasă să ne fie: se anunță zăpezi! happy

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *