despre oameni şi poveştile lor

carmina: o altă zi de noiembrie

soarele zemuia dincolo de perdele. ca o babă galbenă și rotundă, atinsă de răceală, soarele i se păruse dintr-o dată (ori așa fusese mereu?) un chip hâd, cu muci de toamnă, atât de departe și de diferit de celălalt, frate-său, soarele din miezul verilor în care fusese prea tânără pentru a da atenție acestor nimicuri. pe când avea 20 de ani n-o interesa rubrica meteo de la televizorul vechi și caraghios din bucătărie. îi erau de-ajuns atunci doi covrigi în sacul de pânză groasă în care își ținea la îndemână un prosop, o carte și balsamul acela de buze cumpărat de la polonezi, care-i aducea gust de ciocolată pe zâmbet. prosopul era unul mare, vărgat și decolorat, mirosind a scaldă și trup tânăr, iar cărțile îi erau de împrumut. de obicei i le aducea adrian, băiatul cu pleoape aproape albăstrui, care o privea sfios, ca pe o zână a apelor. și vreme de câteva clipe, cât își dădeau unul, celuilalt, cărțile, cât li se atingeau mâinile, privirile lui se tulburau ca și cum… ca și cum ce? și ce-i venise să-și amintească de el taman acum, după atâția ani în care nici măcar nu se mai gândise la el? cine era adrian, copilul acela din vecini pentru care ea nu avusese niciodată mai mult de un zâmbet? un băiat care-i aducea cărți.

carmina se trase mai aproape de sobă privind vag prin perdeaua pătată de fumul tutunului la care încă nu renunțase în ciuda vârstei, a bolilor, a banilor puțini. tabloul nemișcării de dincolo de sticlă era tulbure.

– va trebui s-o spăl zilele astea! – zise femeia către motanul care dormea nepăsător în colțul lui, drept pentru care nici nu-i răspunse și nici n-o privi. tărcatul n-avea ochi pentru ea decât atunci când i se făcea foame, în rest se tolănea în locul pe care și-l găsise de unul singur, pe un fotoliu cu tapiseria abia colorată, pe care ea îl acoperise cu un pled la fel de vărgat ca pisica, căpătat cine știe de unde. uneori, cu ochii ei slabi și de la distanță, aproape că nici nu-și dădea seama dacă motanul era la postul lui ori plecase prin fereastra deschisă. o altă meteahnă de-a lui, prefera ieșirile pe fereastră, de parcă ușa era ceva sub demnitatea lui. ușa aceea cu vopseaua scorojită pe care de cele mai multe ori nu intra nimeni. și cine s-o fi făcut? carmina trăia singură, printre cârpele și amintirile ei de prea mulți ani. ea și motanul apărut de niciunde, ca o umbră a vremurilor de demult, de când casa era ea însăși în putere și curtea plină de pisici. casa se micise, parcă apăsată de cer, pisicile care muriseră, care plecaseră, numai ea, carmina, rămase.

cumva, în mintea ei, toată viața se derulase așa, într-o rămânere și într-o așteptare la capătul căreia nu se întâmpla nimic. iubise, apoi celălalt plecase. născuse, apoi pruncul devenit bărbat plecase și el, iar în rarele ocazii când mai auzea vreo veste, îi zicea că este bine, deși n-ar fi putut să-l mai recunoască. uitase chipul lui de bărbat ori nici nu-l știuse vreodată, ea își amintea doar boțul de carne roz care fusese cândva. avea copii și el? era fericit? nu știa. dintr-un motiv oarecare, copilul care fusese al ei se depărtase de tot, iar ea rămase în lumea ei strâmtă, adunându-și anii ca pe niște vechituri în casa dărăpănată de la marginea satului. un sat aspru, tăcut, în care nici câinii nu lătrau, iar oamenii își vedeau de ale lor, de pământuri și anotimpuri care se succedau prea repede.

-l-am visat pe niculiță!- îi zise ea motanului, de parcă celălalt ar fi știut și-ar fi înțeles, dar ei i se părea că uneori, în rare clipe, ființa aceasta de pripas parcă știa graiul ei- o să facem pâine nouă, să fie când o veni! l-am visat venind cu toată familia, cu pruncii lui mulți. erau fericiți! și era atâta lumină!

motanul se întoarse în locul lui ca și cum s-ar fi vrut ferit de lumina din visul ei. își etală o spinare tărcată, cu blană deasă în care lucea nepăsarea. carmina oftă. ce-i păsa lui de niculiță? cine era el? un chip din cartoane îngălbenite la care carmina se uita ca la icoane.

soarele zemuia dincolo de perdele.  altă zi, o altă zi de noiembrie. curând, foarte curând avea să cadă prima zăpadă. se simțea în aer, ca o promisiune palidă și rece, se simțea în pământ. și în tăcerea casei mici, gârbovite, în care ședea o femeie uitată de ani în fereastra murdară.

 

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

43 thoughts on “carmina: o altă zi de noiembrie

  1. Offf, ce ti-e si cu motanii astia si cu tabieturile lor. Cât tupeu, si obraznicie. Doar când le e foame se gudura pe lânga stapâna, în rest doar indiferenta si tihna, catarându-se pe geamuri , prin copaci si pe acoperisuri, parca ar fi alergici la normalitate, evitând pe cât posibil (mai cu seama ) usile batante.
    Cred ca asa sunt toti motanii experimentati. Probabil în viata lor adolescentina fiind novici si nestiutori au fost loviti si/sau strânsi cu usa de prea multe ori ! happy happy

  2. Ca un început de roman promițător ce ne-ar putea ține cu sufletul la gură tot descoperind gândurile și trăirile Carminei, poveștile ei derulate sub un soare palid, sau o lună plină. Aștept continuarea. Zi luminoasă, pisic! happy

  3. […] în care îşi ţinea la îndemînă […]
    […] cît li se atingeau mîinile […]

    Dac-ai inversa lucrurile, ca în înterpretarea din bătrîni a unui vis, ai da de un om bătrîn, cu o pisică la fel de bătrînă şi ea, într-o casă mare zăngănind a gol, unde – la fel însă – nu vine nimeni şi parcă bătrînul uitat de ani aşteaptă ceva nedefinit, noiembrie după noiembrie. Ar fi destul de aproape de portretul meu… Dar nu contează, fiindcă aici e vorba de Carmina – iar numele ăsta are o rezonanţă asurzitoare într-o non-coincidenţă a momentului.

  4. na, că la asta nu m-am gândit, iosif. interesant refuz de a folosi ușa. happy oare oamenilor li s-ar putea aplica? să evităm ușile care… ne strâng.

  5. o, dana, nici nu mă gândesc la romane cu bucata asta. niciun pic. am (deja) începute (prea) multe. rămâne drept ceea ce este și-i de-ajuns așa.

  6. Mai degrabă nuanţă – culorile sînt limitate ca număr şi aspect. winking

    Cine mă împiedică? Un sentiment, acela al inutilităţii luptei singulare cu inevitabilul. Cu o floare nu se face primăvară – cu o Carmină se face deja iarnă…

  7. Nu exista probleme fara solutii, pentru cei întelepti alesi de Dumnezeu. Marile probleme ale omenirii au fost solutionate în urma cu doua milenii, iar cei ce au cercetat si s-au luptat sa le gaseasca le-au gasit si le-at transmis generatiilor de dupa ei, însa unii mai isteti (sireti) le-au ascuns, (pastrându-le si bucurându-se de ele în mod egoist, ignorând suferinta si moartea maselor înselate de credinte iluzorii false, un amestec de adevar aparent frumos si satisfacator pentru multimile credule, însa daunatoare sufletelor si spiritelor omului muritor, neevoluate, nemetamorfozate, nenascute din nou din apa si Spirit Sfânt), în formule cu mai multe necunoscute care (înca) nu sunt revelate decât celor “alesi” de Dumnezeu în acest scop. happy

  8. mi se pare că intri iarăși în acel con de umbră (mai degrabă strigăt) și știi, dragoș, că eu nu cred în inutilitatea scrisului. winking

  9. ceea ce spui tu, iosif, sună a iluminare. și ca să rămânem în zona aceasta, eu cred că ceea ce ni s-a dat atunci, demult, a fost o lecție de iubire, miezul iluminării noastre, dacă vrei. a te iubi pe tine și a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți și de aici toată cunoașterea. și întrebările: chiar ne iubim pe noi? cu adevărat, profund și în totalitate? (strânsul cu ușa este exact contrariul și-aș spune că ne pricepem de minune la asta.)
    pentru că din iubire și cu iubire vin soluțiile, cred eu. happy

  10. Simpla credinţă nu poate schimba realitatea – doar dorinţa, acută şi eventual multiplă, o poate face, sau cel puţin poate încerca.
    Eu sînt acolo unde am rămas de la o vreme, nemişcat ca o stîncă – unii mă strigă “băi, bolovane!”, dar ce ştiu ei… happy

  11. dragoș, oamenii fac cele mai bune alegeri la un moment dat. happy eu sunt absolut convinsă de asta. și nu, nu te-aș striga altfel decât ți-e numele. știi… în fond este cea mai bună alegere a mea. laughing

  12. O, şi mie mi-ar plăcea să cred că e aşa cum spui în ce priveşte alegerile momentului, dar cunosc pe cineva care le face constant pe cele mai proaste posibil, şi asta nu voit sau în necunoştinţă de cauză, ci dintr-un soi de blestem antic.
    Unele alegeri, însă, sînt voite, conştiente şi au motivaţii solide dar mult prea subtile şi complexe pentru a fi înţelese de… majoritate.

    Tu ştii cum să mă strigi fiindcă ai acel simţ al psipsinelor pe care mult prea puţini îl au. winking

  13. Esentiala este cunoasterea Iubirii, iar aceasta cunoastere nu se realizeaza de la sine,de pe o zi pe alta, si nici nu cade din cer, ci trebuie cautata, uneori zeci de ani alteori o viata întreaga, iar cine gaseste aceasta Comoara nepretuita, gaseste fericirea absoluta, si viata eterna, atemporala… happy

  14. eu aș zice că e ușor de ajuns la ea, iosif. doar că normele, dogmele, cutumele, toate regulile și paturile procustiene în care ne tot așezăm, complică un dar pe care l-am primit. ne-a fost Dat! dar nu vedem… happy sau nu vrem să vedem, speriați că ni s-ar prăbuși toate regulile în cap.

  15. Psi, am un mare gol în stomac când mă gândesc la toate Carminele ce-şi duc şi acest noiembrie în aşteptare.
    Chiar nu ne scrii şi o continuare? Întreb şi eu.

  16. Pai, înseamna ca omul este manipulat precum papusile pe scena de catre papusari. Oare de ce nu papusilor le place sa fie manipulate de acesti papusari ? De ce nu-si taie aceste “legaturi” si se complac în jocul papusarilor ce traiesc de milenii pe scena mondiala din exploatarea papusilor aparent vii însa lipsite de sensibilitatea sufleteasca si întelepciunea rationala ? Alegerea LIBERTATII apartine în mod individual si personal fiecarei papusi, însa cele mai multe si mai “importante” în piesa de teatru mondiala se complac convingându-le si pe cele mai modeste ca e mai confortabil sa te lasi în voia papusarilor fara a depune nici un pic de vointa, credinta si efort pentru a se elibera de sfori, si lanturile caracterului vechi mostenit genetic din generatie în generatie de milenii… happy

  17. chiar nu, potecuță. big grin nu mă risc să încep încă ceva pe care să nu-l termin, oricât de ademenitor ar părea acum.

  18. psi, eşti o oază de frumuseţe molcomă într-o lume în tumult iraţional. îţi mulţumesc pentru pacea revărsată de cuvintele tale.

    şi-aş vrea să pot să-nvăţ de la tine cum să “nu mă risc să încep încă ceva pe care să nu-l termin, oricât de ademenitor ar părea acum”.

  19. vero, chiar se poate învăța asta. ca și mine, ai intuiția scrisului, știi când ceva poate căpăta amploare, ceea ce îți lipsește încă- cred eu- este rutina. rutina de a lucra conștient, zilnic, chiar știind ce este balast și ce este perlă din povestea care curge. cumva, mie rutina mi-a ”spus” întotdeauna dacă să merg mai departe ori să mă opresc. și îți dau un exemplu: soacra și cei 12 zombi ai tăi. ca și structură, ca și simbolistică are toate ingredientele unei scrieri de întindere și este extrem de permisivă. dar este alegerea ta (și este cea mai bună) dacă vei continua cândva sau nu, alternând pur și simplu, ca exercițiu de imaginație, cu proza scurtă, poezia fulger și alte povești care își așteaptă finalul.

  20. psi, am încercat să lucrez conştient şi zilnic – până ce am simţit că tot ce fusese iniţial perlă se preschimbase în balast, că scriu de dragul de a înşira cuvinte, orice cuvinte.
    poate că numai de atât sunt în stare: să încep şi să abandonez. happy

  21. tocmai că balastul ăla este bun, vero. este bun pentru că te pune acolo, la scris. eu nu-mi pun întrebarea ce va rămâne din cele 100 de pagini ale lui sturmkaiserin, ci lucrez mai departe la ea. o să văd la final ce și cât va rămâne, când alți ochi o vor vedea, întreagă. happy poate că ceea ce pare astăzi balast poate fi rescris, reașezat, atunci când vei avea tabloul întreg. winking

  22. ai dreptate, psi, dar eu mă descurajez când, dintr-un motiv sau altul, nu-mi mai place ce-am scris- şi renunţ.

    am şi ceva terminat(dactilografiat pe hârtie, pe când n-aveam PC), pe care vreau de câţiva ani să-l rescriu, dar am rescris un fragment, cu gândul să-l trimit la o revistă online, şi nu mi-a plăcut ce-a ieşit, aşa că iarăşi am renunţat.

    poate că odată şi odată n-o să mai renunţ – dacă n-o să îmbătrânesc prea tare între timp. happy

  23. ți-amintești ce ziceam de cluburile de lectură ale lui sanderson? big grin ți-ar trebui o altă perspectivă, ceva care să te motiveze.

  24. da, într-adevăr. aproape toate poveştile mele terminate au fost scrise pentru concursuri – a existat ceva care m-a motivat. happy
    acum am primit de la cineva o temă – pentru o povestire sau pentru un roman. dar văd că asta nu mă motivează. poate şi fiindcă am observat că poveştile cu temă impusă nu-mi ies. big grin

  25. ai observat greșit aș zice eu. soacra și zombi erau fix pe teme date și cu cele 12 cuvinte impuse și-ai adunat destule bucăți așa. tongue ai o convingere limitativă acolo, una care trebuie dezmembrată. big grin

  26. Ei, cu soacra şi zombii e altceva. E vorba de cuvinte impuse, nu de o temă dată (n-am scris niciun episod pentru vreo “provocare de luni”. Cuvintele impuse îmi priesc big grin . Şi am scris episoade foarte scurte.

  27. Da, draga psi ! Teama si neîncrederea în Dumnezeu. Pierderea valorilor absolute a realitatii obiective, a relatiilor directe face to face si îndepartarea de Sursa Luminii Absolute alb-stralucitoare ce ne plaseaza într-o noua dimensiune falsa, efemera, a relativismului luminilor artificiale, gravitând pe orbita aparentelor artificiale, frumos ambalate, viu si strident colorate, a incertitudinilor imprevizibile, create de entitati humanoide (mutanti genetici) stapânitori (politico-religiosi) lipsiti total de valorile Sursei Iubirii Unice Absolute, neconditionate, sacrificatoare, fara prejudecati…Hristos ! happy

  28. ai putea să le extinzi, vero. și ai putea încerca să le aduci și pe temă dată. sunt sigură că (poate nu toate) ar ieși niște mici bijuterii, dar mai cu seamă te-ar ajuta să avansezi cu povestea. cred că mai există clubul, nu?

  29. Da, psi, cuvintele pot ajuta, dar nu sunt de ajuns. happy
    În fine, dacă o să reuşesc să mai scriu ceva cu cap şi coadă, o să mă laud. happy

  30. eu aș recadra asta, vero: o să mai iasă ceva demn de laudă dacă o să scrii. big grin și va avea și cap, dar și coadă.

  31. Ce mână de povestitor ai! Cu tine sunt ca și cu anotimpurile, de fiecare dată zic că acela e preferatul meu. Am văzut că nu vrei să scrii continuarea. Ești sigură? E sămânță de carte bună.

  32. da, em, sunt foarte sigură. atât cât poate fi de sigur un om care are de terminat vreo trei-patru cărți. big grin barem pe acelea să le duc la capăt, apoi mai vedem.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *