poveşti de adormit pisica

zâmbet în nisip

se făcuse parcă dimineaţă când ai venit. nu, nu dormeam, chiar dacă trăsesem de multă vreme perdelele tăcerii peste umeri. de mine nu te-ai atins şi nici de apa care se stingea în paharul rămas pe masă. era încă întuneric şi, făcută ghem, tristeţea îmi apăsa pe inimă, dar nicio lacrimă nu cădea între noi.

tu nu m-ai privit, eu nu am avut curaj să mă uit înspre tine, de parcă o sticlă ne-ar fi despărţit şi s-ar fi putut sparge, doi străini într-un pat neaprins de iubire. şi am stat amândoi aşa, în nemişcare, în stingere şi neaprindere, până când lumina, treăsărind prin aşternuturi ca o ciută speriată, ne-a împins drepţi, stânjeniţi, înapoi în viaţă şi în mişcare, separaţi parcă de tot ceea ce ne adusese împreună.

tu ai plecat primul. cămaşa zilei te încăpea cu zâmbetul ei apretat, imaculat, te reaşeza înalt, pe locul tău de totdeauna, cumva departe. paşii tăi au desenat iar distanţa între noi, apărându-te parcă deşi nu aveam să rostesc niciun reproş. ai zâmbit cerului şi el ţi-a răspuns cald.

abia atunci am deschis şi eu ochii, dar mie lumina nu îmi spunea nimic, mă privea străină, apatică şi am intrat în ziua care îmi era dintr-o dată prea mare, ca o rochie demodată şi nepotrivită. abia atunci am plâns şi eu, bolnavă de înstrăinare, de însingurare, lacrimi ştergând cu limpezimea lor noaptea, aşteptarea, necuvântul şi pata de cafea rămasă de la tine pe masa din bucătărie.

pe uşa uitată deschisă după plecarea ta au intrat nestingherite şi nechemate ielele albe, transparente, surorile vitrege, dar semănând atât de mult, absenţa şi tristeţea.  amândouă avea chipul meu strâmb desenat pe mâini şi miroseau a iască aprinsă. am căzut la pământ, apăsată de hohotul de râs al celor două himere care umpleau camera cu dansul lor prelins pe pereţi şi căruia nu mă puteam împotrivi.

nu, nu ţi-am spus nimic şi nici tu nu m-ai întrebat cum mi-a fost ziua atunci când, pe înserat, te-ai întors ca dintr-o mare bătălie pe care o câştigasei. m-ai cules de pe jos ca o floare rămasă fără apă şi ale cărei petale abia se mai ţineau.

în patul nostru prea mare şi prea alb, noaptea ţinea şedinţă cu stelele. un tremur ca de frunză sălbatică mi-a prins inima şi am adormit aşa, aşteptându-te iar, fără să am curajul să mă uit spre tine.

te iubesc cu ochii închişi. asta am vrut să ştii de fapt. restul… e doar un zâmbet în nisip.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “zâmbet în nisip

  1. Coplesitor si dureros, însa atât de pur, natural, alb si duios. Superba expunere în cuvinte, a trairilor profunzimii sufletesti.
    Un Weekend însorit, draga psi !

  2. un cer senin îmi tivește zâmbetul și știu că dincolo de ferestre este un octombrie cald, auriu, pe care ți-l întorc drept urare și mulțumire de însoțire, iosif. happy un zâmbet de miere în frunze să ne fie. cu bine!

  3. Ştii nu aş fi alăturat niciodată cuvintele din titlu, nu aşa şi nici pe celelalte nu le-aş fi putut aşeza astfel încât fiecare frază să strige o emoţie. Zi luminoasă, Pisic! happy

  4. Mi-ar plăcea să-nvăţ să scriu aşa, ca tine. Dar ştiu că asta nu se învaţă. Ori auzi ce-ţi şopteşte muza, ori nu.
    Prin urmare, mă mulţumesc să te citesc pe tine cu încântare, chiar dacă urmele trecerii mele pe aici nu se văd prea des.

  5. fiecare dintre noi, dana, are stilul lui de a scrie. de pildă eu citesc acum GoT și descopăr niște metafore care mă lasă cu gura căscată.

  6. vero, știi, am mai spus: uneori nici eu nu prea dau pe-aici. laughing cât despre scris, ne admirăm reciproc stilurile și imaginația. și dacă mi-aș permite cumva să te cert, aș face-o pentru că mi-e dor de acele vremuri în care scriai mai mult.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *