poveşti din labirint

dor, poveste în zori

Morning sun through the fog at Viikki © by Kimmo Räisänen

clipele cad cu voioşia unor mărgele împrăştiate, scăpate din firul care le ţine captive şi pornite aşa, la joacă, rostogoliri cu o părelincă sete de libertate, sub privirile atinse de ceaţă ale babei.

timpul. cândva îl mânase şi ea să curgă mai iute în clepsidre, precum vinul în pocalele dregătorului, dar pe atunci ea era numai o copilă în multe neştiutoare, ce auzise cântecul iadeşului şi se crezuse atinsă de toate noroacele lumii.

desigur că ursita îi fusese bună, cum îi fusese şi grea, nu se putea plânge de asta. în coliba ei măruntă veneau şi acum tinerele despletite în miez de noapte, tremurând pe sub straiele lor subţiri, dar nu de răcoare ci de spaima că cererile lor vor rămâne neîmplinite. cereri de dragoste ce se ridicau în noapte ca fuioarele de fum, căci aşa şi erau de efemere. mai vârstnicele, cele măritate şi cu povara caselor pe umeri, îi urcau cărarea pe înserat, cu coşurile pline de mâncare. cererile lor, rostite în şoaptă, erau toate închise în grijile simple ale mamelor ai căror prunci sunt atinse de câte o boală, chiar dacă nu toate bolile pot fi lecuite.

bărbaţii veneau în toiul zilei, dar nu de dragoste şi de grijile casei atinşi ci de câte o sabie pricepută, iar baba le vorbea ca unor copii mari şi năstruşnici, făcându-i să uite de durere. copii cu sângele clocotind, în ciuda staturii şi a vârstei, care îndurau durerea numai pentru ca a doua zi să o poată lua de la capăt.

numai dimineaţa, devreme, pe când zorii curgeau leneş peste oalele ei cu ierburi, nu venea nimeni. şi în liniştea aceea, baba îşi amintea de la o vreme de el. poate anii cei mulţi care se adunaseră, poate dorul ori trupul atins de neputinţă, poate toate acestea îşi făcuseră cărare către sufletul ei, săpând spre lumină şi scoţând din adânc sentimente nealterate, chiar dacă nu mai fuseseră rostite.

copil născut dintr-o tresărire de iubire, aşa fusese, aşa apăruse, în vremea când ea era o tânără lecuitoare, iar dregătorul, în floarea vârstei şi el, urca dealul către ea în fiecare noapte, atins de focuri şi nepăsător la privirile din umbră ale celorlalţi, priviri cu obidă, adesea. aceleaşi focuri o muşcau şi pe ea, făcând-o parcă mai frumoasă, iar osul fermecat, iadeşul pe care îl purta întotdeauna asupră-i, părea să cânte fără oprire. multe leacuri găsise în acele vremuri, sporindu-şi priceperea.

în zori, dregătorul pleca fluierând vesel, iar ea rămânea în urma lui, gânditoare. dor se născuse în zorii unei zile cu nori negri şi ea ştiu dintru început că drumurile dregătorului vor înceta aşa cum se oprea şi plânsul copilului care, firav, părea să nu aibă şanse prea mari în această lume. copilul crescu însă şi deodată cu el o nouă iubire în inima ei, cea de mamă, tivită cu spaimele inerente. ea ştia că într-o bună zi, într-un fel sau altul, vor trebui să se despartă. fată de-ar fi fost, o putea ţine aproape sperând că iadeşul o va alege urmaşă, dar el era băiat şi pe deasurpa întâiul născut al dregătorului.

era mult prea curând, îşi amintea ea, ziua în care dor fusese încolţit în pădure de fiarele tatălui. teama că fiul îşi va cere cândva dreptul era mai puternică decât îi fusese iubirea? se părea că da. vindecătoarea nu stătu prea mult pe gânduri şi în inima nopţii luă calea cea lungă cu pruncul în braţe şi nu se opri decât atunci când ajunseră suficient de departe. acolo rupse iadeşul în două. jumătate îşi păstră ei, jumătate puse la gât, talisman pentru copilul ce pleca de-acum singur în lume:

– să nu te întorci niciodată! osul îmi va spune despre tine şi e de-ajuns!

osul, odată rupt, stinsese în el şi seva care, peste ani, i-ar fi putut aduce cântând înlocuitoare, aşa cum fusese şi ea în tinereţe, dar era singura cale de a proteja copilul şi ea nu şovăise. inima i se strânse văzându-l atât de mic, înghiţit de depărtări. plânsese acolo cu inimă ruptă de mamă, apoi se întorsese în lumea ei, devenită atât de goală , fără să spună o vorbă. timpul îşi golea cu repeziciune găleţile lui de nisip, nepăsător la sufletul omului.

dregătorul îşi alese mireasă şi făcu nuntă cu alai şi muzicanţi, după datină. curtea i se umpluse de fete, una mai frumoasă ca cealaltă şi niciun fecior. floarea vârstei îşi scutură petalele, zilele curgeau în voia lor, oamenii îmbătrâneau, veneau alţii din urmă, urcând dealul cu aceleaşi şi aeleaşi nevoi. pletele ei se împuţinară, oasele o dureau, vederea îi slăbi.

pe coasta dealului apăruse cândva şi soaţa dregătorului aducând daruri, dar ea nu o putu ajuta. pentru păcatul că ridicase cândva mâna asupra fiului, plăteau fetele dregătorului stingându-se ca nişte flori atinse de o ploaie nevăzută. iar baba ştia că nu poate lupta cu cerurile.

bătrână de-acum ea îşi vedea zilele tot mai scurte şi puţine. dorul de dor îi curgea în vene, amestecat cu flacăra tot mai puţină a vieţii. ştia că trăieşte, jumătatea de iadeş îi suna la pieptul uscat în dimineţile în care, pe prag, aştepta un semn, aşa cum odinioară, tot de acolo, privise plecările unse cu iubire ale tatălui. rămăsese mică, un pumn de cenuşă încă nerisipit de vânt, cu ochii tulburi, trup captiv într-un dor ca un cântec, la care o altă jumătate de os îi răspundea uneori:

– sunt bine, mamă, sunt bine!

apoi totul se stingea, soarele îşi ridica pleoapele, viaţa se trezea din somn, curgându-şi rostul, acelaşi.

– oare te vei întoarce vreodată, dor?- cuvinte niciodată rostite.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

13 thoughts on “dor, poveste în zori

  1. Am citit cu sufletul strâns şi mi s-a făcut aşa un dor… de poveştile tale pe care le-am mai citit sau nu, de ceva, nici eu nu ştiu prea bine.
    Aş putea spera într-o continuare? big grin

  2. PSSIII, ce bine stii sa torci la povesti ! Aceasta poveste m-a dus cu gândul la perioada copilariei când savuram povestile lui P Ispirescu happy

  3. nu, dana, nu va fi continuare. am deja două povești de întindere mare la care scriu (ca să nu zic că-s vreo trei de fapt) și cred că ajunge. prea multe direcții…

  4. Eu nu mai zic nimic, doar îmi plîng dimineţile nevenirilor trecute şi aşteptat-viitoare, cu jumătatea de iadeş uscată în buzunarul de la piept…

  5. știi, dragoș, de când s-a lăsat toamna peste noi m-am întrebat mai ult decât de obicei ce faci. oare te-au împuns ușor semnele mele de întrebare? kiss le-ai ghicit acolo?

  6. Totul e posibil. Mai ales în virtual. Şi încă mai am un telefon (deşi mi-e aproape inutil), başca vreo două adrese de mail. Dar parcă se simte că nu e nevoie.
    Pe aici am mai trecut, precum boarea de vînt, dar nu mi se mai încheagă vorbele ca altădat’, m-au năpădit tăcerile.
    În rest, trăiesc un deja-vu ce-mi sapă-n suflet iar şi iar, dimineaţă cu dimineaţă, aceeaşi întrebare a babei din poveste…
    Mulţumesc pentru grijă! big hug

Comments are closed.