despre oameni şi poveştile lor

ea vine acasă

ea vine acasă

ea vine acasă. se întoarce, purtându-și coroana de oase și lacrimi, purtându-și toate rănile dezlegate, din care mai curge și sânge, și puroi. fiecare pas este el însuși o nouă durere, fiecare colț de piatră spintecă, încă o dată, pielea și așa fragilă și totul, durere și efort, rană și urlet, o aduc mai aproape de acasă și de propria vindecare.

ea vine acasă. din lungile depărtări pe unde au viscolit-o și-au prins-o arsura soarelui și răceala stelei, ea aduce cu sine un zâmbet lăuntric, cel care o îmbracă și o dezvăluie, în egală măsură. întorcându-se, ea își este de-ajuns și pentru întâia oară se simte liberă, conștientă, deplină. pentru că acum, pentru întâia oară, ea știe că există vindecare și că stă în puterea ei. ca și lacrimile care, poate că uneori tulbură, dar cel mai ades spală, purifică.

ea vine acasă. pe marginea dintre vis și realitate, dintre conștient și inconștient, pe muchia aceea subțire pe care și-a tocit simțurile de-acum renăscute, întregite, ea își aude fiecare pas și fiecare respirație, ea își vede fiecare fluturare de mână sau de plete, își simte fiecare rană cum se deschide din nou, doar ca să se vindece pentru totdeauna. aidoma șarpelui ce luminează steaua dimineții, ea vine acasă din tenebrele morții pe care a atins-o cu mâinile goale și curaj. pentru întâia oară cu curaj. unul uitat în adâncul ființei care odinioară cutreiera lumile râzând. prin nări o ajunge clocotul aspru și uscat al vieți, dincolo de care stă înmugurirea, verdele pe care îl iubește atât de mult. și care o inundă, o copleșește. iar ea îl acceptă.

ea vine acasă. într-o zi, când totul va fi numai un întreg, un deplin, toate cuvintele ei săpate în cerneală își vor fi găsit lumina, așa cum ea însăși și-a găsit iertarea. pe fața de masă a cerului, soarele mai cochetează de sub norii de vată murdară. pe pământ, în ochiuri de apă, ea se privește ca într-un ciob de oglindă. se vede pe sine, cu chipul pe care mai luminează aceiași ochi de copil, același zâmbet pătat de noroi.

ea vine acasă. pasăre fără nume, prădător fără noapte, om din lut și din oase regăsite peste care ea pune carnea cuvintelor pe care le iubește, lutul poveștilor din care s-a născut și a crescut, copac cu capul în norii pe care doar ochii ei îi recunoaște.

ea vine acasă. numele ei este astăzi vindecare, pasăre regăsită în zbor, pisică renăscând lumină. poate sunt eu. poate ești tu, femeie.

sursa foto: salome

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

17 thoughts on “ea vine acasă

  1. atât de greu de atins, dana. pentru că toate fac parte dintr-un proces greu, mai degrabă greu de asumat, cred. happy

  2. Doamne! Ce text metaforă! N-am respirat. Te-aș fi pupat dacă ai fi fost aici. Cuvintele vibrează, dor, strigă… Ce să mai zic?

  3. Uneori nu (mai) există vindecare şi nu (mai) există ‘acasă’.
    Şi atunci ea – sau el, de ce nu? – doar pune pas după pas înspre nicăieri.
    Acasă – ce cuvînt mare…!

  4. pentru mine, dragoș, când am scris, acasă este creionat cu însemnătatea sufletului, acel acasă interior, diferit de casa din cărămidă, lut, etc. happy
    și da, e valabil și la masculin, cred.

  5. Acelaşi ‘acasă’ l-am gîndit şi eu cînd am scris – cuibul cald al sufletului.
    Iar cînd nu-i, orbecăi veşnic, zadarnic.
    Şi puţini văd eleganţa mersului în disperarea sa tăcută…

  6. păi nici nu suntem, dragoș. nici nu suntem la fel. happy dar purtăm fiecare și sâmbure de lumină, și noroi.

  7. Lumină aş vrea. Să se oprească mîţa cea neagră din mersul ei implacabil. Să ajungem ‘acasă’ toţi cei tulburaţi de-ale vieţii.

  8. Am salvat textul în telefon. Îl voi citi şi reciti în linişte, când vreau să rămân eu cu mine, să mă reclădesc, să mă regăsesc.
    Mulţumesc!

  9. cu drag. big grin clarissa pinkola estes- femei care aleargă cu lupii, ar fi o variantă mai lungă, numită carte a arhetipului femeii sălbatice. ea a fost sursa, potecuță. happy

Comments are closed.