poveşti din labirint

pisica din lună

mi se spune adesea că sunt lunatică şi ştiu, o, ce bine ştiu asta! nici nu aş putea de fapt să fiu altfel, nici nu ştiu să fiu altfel şi nici nu vreau! pe calea dintre cele două lumi, la răspântia dintre imaginar şi real, eu sunt un copil îmbrăcat în haine de femeie, un copil care balansează râzând pe puntea dintre cele două lumi și o femeie care se bucură ca un copil de întâmplările colorate ale vieții. pe inima mea doarme o pisică şi ştiu că mă iubeşte.

atunci când soarele îmi tiveşte fereastra cu primele lui raze, şi eu şi pisica sărim din pat în lumina puţină, în liniştea învăluită de cafea, de cuvânt. eu nu vorbesc, ea nu miaună, eu scriu, ea toarce. apoi, când cuvintele îşi opresc curgerea, între mine şi pisica mea se cască distanţele ca nişte fisuri imperceptibile altora, însă dureroase mie. ea nu mă recunoaşte cu rimelul pe gene, eu parcă nu o mai găsesc în gesturile mele familiare, dar asta se întâmplă numai în real. în cealaltă lume eu stau de fapt la răspântie, cu o pisică pe inimă.

alerg peste zi mereu solitară, peste borduri şi fire de iarbă, peste albul trecerii de pietoni şi pe sticla marilor vitrine, cele în care nu mă privesc şi nici nu mă recunosc, eu alerg. în spatele genelor întoarse, privirea mea este uneori caldă, uneori tristă şi de cele mai multe ori oblică şi verde, aşa cum numai pisicile au, cu toate că eu am ochii căprui.

mă întorc întotdeauna acasă, pe seară, mai mereu obosită şi atunci când deschid uşa, o pisică îmi sare în braţe torcându-mă, lăsându-şi amprenta şi mirosul peste hainele mele, deghizaj de femeie, pe care îl port ca pe o minciună strâmbă. ştiu că este inutilă pentru mine, dar ceilalţi doar aşa mă pot vedea.

în imaginar însă, atunci când mă întorc acasă pe seară, mai mereu sfârşită de dorul ei, pisica îmi cară la litieră tot praful şi zgura zilelor, lăsându-mă goală, dar nu golită, aproape transparentă. este singura mea clipă în care, cu adevărat nu mă tem şi aştept luna în fereastră, o aştept să mă recunoască, să mă umple cu argintul ei rece.

în liniştea serii, cea netulburată de om, eu miaun şi pisica mea scrie cuvinte pe care nu mi le arată vreodată. şi nici nu trebuie. eu ştiu că ele se varsă, că ele se adună în cerneală atunci când vine vremea, când timpul miroase a copt şi a nouă dimineaţă.

mi se spune adesea că sunt o lunatică şi ştiu asta. pe calea dintre real şi imaginar, acolo unde cerneala devine cuvânt pe inimă, din inimă, eu sunt doar o pisică cu semn de om pe tâmplă. uneori doare. de cele mai multe ori e bine.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

6 thoughts on “pisica din lună

  1. E un autoportret foarte bine realizat. Copil, femeie, pisică. Lunatică.
    Știi? Așa te vedeam și eu. Nu aș fi putut să reproduc atât de bine trăsăturile cuvintelor și a torsului, însă imaginea ta în mintea mea e asta.

  2. Toţi fraierii ăştia care propovăduiesc ideea că bărbatul şi femeia sînt două jumătăţi ale unui întreg n-au avut în viaţa lor o pisică. Asta e adevărata sfîntă treime! laughing

Comments are closed.