web analytics
psi-words

… loc de joacă pentru cuvânt. serios!

10

sim, ultimul tango (amintirile unei pisici)

vestea că ultimul tango al simonei (pe care eu voi continua s-o numesc sim, așa cum o botezase una într-o vreme când fetele tango eram un fenomen, iar blogurile lui alice și simona deveniseră câmpurile noastre de dulce bătălie a cuvintelor și a sentimentelor) s-a sfârșit, am primit-o de la alina, jumătatea mea de inimă cu care obișnuiam să numărăm primăvara, la fiecare 28 februarie, ca odinioară. lumea fetelor tango a dispărut de mult, ne-au rămas însă prieteniile și micile noastre ritualuri (și e dureros acum să recunosc faptul că anul acesta, pe 28 februarie am sărit tocmai numărătoarea noastră și că privind mărțișoarele lui întâi martie, parcă mi-a ars sufletul. în colțul gândului străjuia o întrebare rău prevestitoare cu răspuns pe 23 martie). din ce-a fost, ne-am așezat una lângă umărul celeilalte, care cum am putut, care cum ne-am rămas din acea aventură pe care tot sufletele o risipiseră, unele atinse de umbre pe care vreau să cred că le-am uitat.

fetele tango. doar cine a trăit acei ani și în miezul acelei lumi știe ce au însemnat pentru multe dintre noi, cu certitudine care mai de care mai oloagă fiind, dar ajutându-ne să ne găsim limanurile, oricare vor fi fost acestea. căci treceam fiecare prin furtuni îndeajuns de mari încât să nu ne pese că lăsam virtualului bucăți zdravene din sufletele noastre drept monedă de schimb. iar ea, lumea tango, ne ajuta să respirăm încă o zi, să mai facem încă un pas. erau acolo iubiri interzise și păcate de dincolo de legile lumii, erau multe rătăciri și căutări de sine și erau oameni pe care mi-i amintesc acum la fel de proaspăt de parcă totul s-a petrecut ieri: rosanne, simonele, șoșo, alina, sara, cristina, adi, valin, corina, delia,  anda, atât de multe nume și chipuri! atât de multe îmbrățișări, atât de multe amintiri.

și îmi amintesc astăzi că o așteptam pe sim la un capăt de an. împreună cu cristina, plănuiam celebrul tort cu glazură vernil despre care discutaserăm o duminică întreagă pe blogul ei, ba încă îi cumpărasem un ursuleț de pluș pe care aveam să i-l dăruiesc. sim a fost în orașul nostru atunci, dar întâlnirea noastră s-a amânat pentru primăvară, moment când sim avea să se întoarcă definitiv din canada. acea duminică magică și toate cuvintele noastre despre șorțuri hotentote și alte nebunii s-a pierdut definitiv, ca și multe alte scrieri, din cine știe ce motive tehnice, dar ne-au rămas amintirile, sentimentele, poate și fotografiile din acele vremuri. ursulețul de pluș mai stă și astăzi în așteptare, căci eu am amânat să i-l dăruiesc, cu toate că ea nu a amânat niciodată să-mi dăruiască din bunătatea ei.

și-mi mai amintesc ultima noastră întâlnire, dintr-un prag de toamnă rece, de noiembrie. curios că nu-mi amintesc ce-am mâncat eu sau alina, dar îmi amintesc perfect asta: sim comandase sarmale. și am vorbit atunci despre scris, despre sensibilitatea pe care aveam s-o tocesc cu timpul, despre pasiunea ei pentru medicină, despre texte copiate și despre sinceritatea marilenei. atunci, în acele ore tihnite pe care mi le-au dăruit și peste care aveam să punem cu toatele lacăt de taină, eu îmi găsisem oarecum limanul. zâmbeam. nu mi se mai părea ciudat că eu, o neica nimeni, ședeam la masă cu ele, ziaristele și scriitoarele spre care privisem cândva, așa cum se arătau în paginile lucioase ale revistei. scriam și pentru întâia oară găsisem curajul să las asta în lumină. pentru că asta eram eu.

apoi, iarăși drumurile ni s-au despărțit precum apele, deși numai tăcerea mea ne ținea deoparte. mă bucuram sub faldurile ei că sim își găsise iubirea și m-am bucurat nespus să o văd mireasă, chiar și de la distanță. și-apoi altă primăvară târzie și-un diagnostic în fața căreia sim a reacționat așa cum știa ea cel mai bine: cu un tango de cuvinte, rotiri. dar când toamna trecută i-am văzut chipul măcinat de suferință și trupul topit, m-am clătinat serios.

cu puține ore înainte să primesc vestea cea neagră, citisem ”veniți, privighetoarea cântă și stresul nostru e-nflorit”, care se termină- cumplită semnificația acum-  așa: ”Din toată viața mea de până acum, îmi amintesc limpede vreo șase toamne, vreo patru ierni, vreo nouă veri. Dar toate, absolut toate primăverile.”  pe cea din urmă primăvară ne-ai lăsat-o nouă, sim. sad iar aseară am simțit nevoia să recitesc andiamo, partea ei, singura carte pe care mi-a scris cândva și care, recunosc, mi-a fost întotdeauna cea mai dragă.

astăzi sim nu mai este. privesc ursulețul de pluș pe care am tot amânat să i-l dăruiesc, privesc telefonul din agenda căruia am șters numărul ei, îmi privesc fiecare gând care curge. unele vorbesc despre scrisul pe care am amânat să-l public. alina spunea că sim ar fi făcut mișto de tristețea noastră și sunt sigură că așa este. pentru că bunătatea ei imensă se ascundea sub urme groase de râs. și mă gândesc că de două zile lumea noastră, a fetelor tango, s-a stins cu adevărat.

drum lin, sim.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

psi • March 25, 2017


Previous Post

Next Post

Comments

  1. Adriana March 25, 2017 - 12:53 pm

    Citindu-te știu ca am dansat si eu tangoul cuvintelor dulci amare ale Simonei, insa in inima am prins, pentru totdeauna, mărtisor de viată traită, pe alocuri, la fel.

    Ma doare pierderea Simonei, dar daca pe mine mă tulbura asa, nu vreau sa-mi imaginez cum e sa stii omul palpabil și sa simti ce inseamna primăvara asta…fara el.

    Imi pare rau. Drum lin ei, gând bun catre tine!

  2. Poteci de dor March 25, 2017 - 1:03 pm

    Cândva, demult, deşi parcă a fost ieri, citeam un text semnat S.C. Text care mi-a rămas în suflet. Umor, ironie, autoironie, amar învelit în hohot de râs. Au urmat apoi alte şi alte texte pe care le urmăream şi le iubeam de la primul cuvânt. A urmat Andiamo şi mai multe iubiri născute atunci. Iubirea pentru Simona, pentru tot ce scrie acolo, pentru Peter Gabriel şi multe altele.
    Pe ea am citit-o prima dată cu consecvenţa şi setea cu care am început mai târziu să citesc blogurile din jurul meu. Nu ştiam atunci ce e blogul dar de la ea am prins curajul de a scrie pe unul pe care postam cam trei articole în 5 luni.
    Ciudat cum oameni pe care nu i-ai văzut niciodată lasă urme în oameni despre care ei nici nu ştiu că există. Mă întreb dacă ea a fost măcar o dată conştientă de asta…

    Să-i fie drumul lin!

  3. Alma Nahe March 25, 2017 - 1:56 pm

    Nu ştiu cum e cu drumurile de dincolo. Lin cred că poate fi, fiindcă e vorba de suflet şi eu îl văd ca pe ceva uşor, deşi încărcat.

    Drumul acesta o să i-l gândesc şi eu tot aşa, lin. Dar îi mai gândesc ceva: alăturare cu alte suflete şi nu pustiul ducerii, care, indiferent ce am crede noi, nu are cum pleca altfel decât mâhnit.

    Orice plecare îmi stârneşte amintirea plecării alor mei. Nu pot vorbi mult despre moarte, aşa cum o făceam acum mulți ani. Totuşi….Cred că cel mai misterios fenomen de pe pământ e moartea. În viață, observi sensul unor lucruri pe care le faci. În moarte, vezi un sens când bătrânețea e apăsătoare. Dar când ai 49 de ani, unde e sensul?

    Refuz să gândesc că ar fi vreunul. Nu ştiu cine e responsabil cu morțile, da’ sigur n-are cea mai fericită “menire” din Univers. Poate chiar omul…

  4. em March 26, 2017 - 5:18 am

    Am cunoscut-o pe Simona Catrina pe vremea în care locuia în Canada. Prezentare de carte. Am fost fascinată. Nu scriam. I-am citit cartea atunci…
    Nu am cuvinte. Nu mi-a fost prietenă decât virtual, pe fb. Nu scriam atunci. Nu știu de ce. De fapt mă băteam cu valurile vieții altfel, eram nouă în Canada, limba română era prioritatea enșepea. Dar azi îmi pare rău, pentru că dacă atunci aș fi scris, poate aș fi cunoscut-o, urmărit-o cu mai multă atenție. Citeam de pe fb textele ei… dar…
    Îmi pare rău, a lăsat urme adânci în suflete…

  5. valerica oprisanu March 26, 2017 - 4:40 pm

    nu am stiut niciodata ca ai facut parte din fetele tango. acum aflu.
    mi a fost in gand zilele astea, chiar acum vreo doua saptamani cautasem informatii despre ea, ce mai e, cum mai e. nu am aflat prea multe dar am sperat ca e bine.
    e greu sa afli astfel de vesti. e greu sa raspunzi la intrebarea: ce rost are… acum cateva zile chiar dante m a intrebat daca oamenii tineri se duc tot in rai… cum sa raspunzi la asta? speram doar ca e un rai special pentru oameni ca ea…

  6. psi March 27, 2017 - 9:13 am

    mulțumesc, adriana.

  7. psi March 27, 2017 - 9:14 am

    potecuță, sim a fost mai mult decât conștientă, să fii sigură de asta. happy

  8. psi March 27, 2017 - 9:17 am

    pe mine mă doare, alma, faptul că în cazul ei s-a potrivit cumplit acel ”dragostea durează trei ani”.
    în rest, am renunțat să mă întreb cum e să rupi tinerețea, vești despre ravagiile domnului C aud și simt mai mereu în jurul meu. din păcate…

  9. psi March 27, 2017 - 9:17 am

    mulțumesc, sava.

  10. psi March 27, 2017 - 9:19 am

    vavaly, eu am mai spus, fără să fac din asta o laudă. happy am scris pentru revistă două articole împreună cu delia și apar în antologia de povești, le-am întâlnit pe alice, simona și alina. am primit în schimb mult, enorm. e o lume la trecut acum, categoric la trecut. sad

Leave a Reply

Your email address will not be published / Required fields are marked *

Website is Protected by WordPress Protection from eDarpan.com.