despre oameni şi poveştile lor

seara nu servim roşu…

– seara nu servim roșu! – rosti ea sec, răsucindu-se pe călcâie ca un titirez cu şolduri late, legănate în curbura lor. mirosea puternic a cauciuc. el o privi amuzat, clipind ca atins de lumină prea mare, deşi locul acesta plin de zgomot şi fum era mai degrabă întunecat.

în jur, ca şi el, bărbaţi cu chipuri istovite, parcă fugiţi din vieţile lor în care domnea rutina, aceleaşi chipuri pe care le vedea mereu, numai că le pierduse cumva numele. se ştiau şi parcă nu, căci vorbele lor erau puţine şi goale, uscate ca nişte crengi pe care frunzele uitaseră să se mai nască.

ea apăru din nou, de data aceasta cu un pahar în care lucea un lichid transparent, ca un soi de otravă şi într-un fel aşa şi era, pentru că îi ardea simţurile şi măruntaiele, dar nu se putea lipsi de el.

– ia asta!- rosti femeia fără să-l privească- o să apară negrul curând…

ultimele cuvinte le prinse mai mult din zbor, ca o părere de funingei şi se gândi că nici numele ei nu îl ştiuse vreodată deşi se culcase cu ea de câteva ori, o frământase cu mâinile lui mari şi aspre, dezvelind carnea din învelişul strâmt al costumului care semăna cu o piele lucioasă, un soi de latex rece de o culoare neştiută şi pe care, la început nu ştiuse să-l desfacă.

din cauza costumului toţi o numeau cauciucata şi lui i se păru straniu să o numească astfel în clipele de intimitate aşa că tăcuse ca un şcolar peste care dăduse norocul dintâi, înghiţindu-şi saliva deodată cu vorbele.

o privi cum dispăruse prin fum. nu era frumoasă, cel puţin nu aşa cum vedea el frumuseţea, dar era singura femeie din lumea aceasta ciudată aşa că defectele ei se estompau ori contau prea puţin. să fii cu ea uneori, făcea parte dintr-un joc ca de ruletă a nevoii şi atât.

sorbi din pahar pregătindu-se să simtă arsura care îl tulbura şi de care se ştergea apoi ca de praful zilei, scuturând umerii largi. aproape că nu îşi mai amintea cum ajunsese aici şi nici când, deşi ştiuse toate acestea cândva. trecuse poate prea mult timp.

bătrânul se aşezase la masă, alunecase cumva pe scaunul din faţa lui şi zâmbea. el îl privi mirat, dar nu spuse nimic. bătrânul apărea când avea el chef şi vorbea aparent fără noimă, într-un amestec de limbi şi înţelesuri. uscat ca o trestie, părea că s-ar fi dus repede pe lumea cealaltă, dar el ştia că nu era deloc aşa, îl văzuse într-o încăierare, zdrobind ţeste mai tinere şi trupuri mai pline de sevă. pe deasupra se pricepea ca nimeni altul să lege răni şi în lumea lor accidentele şi moartea erau o prezenţă vie.

– hai să plecăm de aici- şopti bătrânul- simt că se întâmplă ceva în noaptea asta…

el tăcu. mâna i se dezlipise de pe pahar şi alunecă moale, de parcă nu mai era a lui. pe ochi îi luceau pete noi de întuneric şi o senzaţie de linişte îl cuprinse. înainte să închidă ochii văzu sau mai degrabă simţi răsuflarea negrului.

se trezi cu o senzaţie de frig în trup. deasupra capului o lumină puternică şi galbenă părea să curgă din toate direcţiile şi se văzu întins pe o masă rece, despuiat şi legat de ea. prin despicătura trupului care începea să îl doară şi pe care nu o înţelegea, îşi auzea inima bătând cu putere. în jur mirosea a fiare şi a cauciuc. se simţea sleit, golit de ceva care fusese în el şi totuşi zvâcnind. undeva în creierul lui o idee nouă lumina tot colbul acela de uitare şi îşi aminti numele… numele lui, al femeii aceleia pe care o iubise cândva şi care murise undeva pe nişte stânci. se trezi urlând… de durere, de spaimă, de tot ceea ce nu ştiuse până atunci. braţe nevăzute îl prinseră, simţi o lovitură în tâmplă şi un ac trecându-i ceva, un lichid probabil, în vene. cu ultimele puteri se forţă să deschidă ochii dar nu reuşi.

– ce dracu i-ai dat ăstuia să bea! – strigă negrul furios

– apă- şopti femeia care îşi lepădase costumul de cauciuc şi purta un halat alb şi larg peste trupul pietros – doar apă…

dar el nu mai auzea nimic. o linişte coborâse peste inima lui ca şi cum lumina aceea galbenă, din tavan, avea puteri vindecătoare. porţile temniţei se deschiseră larg şi el plutea cu un hohot de râs. era al lui râsul sau al bătrânului care, înfăşurat în haina lui albă, privea de undeva de sus?

text scris acum vreo patru ani și republicat. pentru că… seara nu servim roșu. winking

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

8 thoughts on “seara nu servim roşu…

  1. Camelia,

    E un text nemaipomenit. Ca simetrie, simboluri și curgere. Îmi amintește de amplitudinea metaforelor lui John Fowles din Magicianul. E unul dintre cele mai bune texte pe care le-am citit pe bloguri în ultimul timp, și probabil unul dintre cele mai reușite ale tale. Are carismă și îmi place de mor paragraful de final, cu râsul acela strident și violent într-un fel care încarnează o întreagă paletă de trăiri umane, trăiri despărțite de linii fine, insesizabile, care te poartă de la durere la fericire și de la zâmbet la colaps sentimental. Scena cu barul, de debut, e bine scrisă, te captivează cu totul, într-un fel în care mai reușea doar Ibsen în câteva scene de teatru specifice, ori poate Andre Gide în Falsificatorii de bani, acolo unde jonglează cu persona narativă prin intermediul lui Edouard, de care se folosește ca să-și etaleze măiestria literară, tehnica aceea elaborată a căderii în abis, pe care numai Noul Roman a suprrins-o atât de bine, și poate doar Roland Barthes în analizele lui specifice.

    Una peste alta, e text superb. Perlă de expus.

  2. L-am recitit pentru a 3 a oară, cred, la intervale destul de mari de timp, dar parcă tot l-aș mai citi. Puterea ce răzbate din cuvinte, înțelesuri oarecum ascunse, îmi lasă dor de a explora… happy

  3. happy eu le mai și uit, să zicem. dar de cele mai multe ori sunt și pretențioasă. cam știu când o dau de gard și se leagă cuvintele în dorul lelii. și e normal să fie așa, zic.

  4. Foarte bun text. Am realizat că nu am citit genul acesta de scriitură, la tine până acum. E parte dintr-o poveste mai amplă, cred. O lume ciudată, foarte bine conturată, din culori contrastante. Metaforică. Ești o surpriză continuă.

  5. am multe texte scrise în genul ăsta, sava. happy de sine stătătoare, fără să fie vreo legătură între ele, pentru că le vreau așa, esențe tari, concentrate. mulțumesc de apreciere.

Comments are closed.