despre oameni şi poveştile lor

lethe (o poveste despre ființa apelor)

sursa foto: jerry u.

părul îi cădea năvală pe umeri ca o sălbăticiune nedomolită, în umbra căreia trupul, rămas mic, ca de copil, se ghicea în respiraţii egale şi cuminţi cărora le-ar fi dat formă rotundă dacă ar fi putut să le aşeze cumva în trup consistent, material.

în jurul ei se învărtea câteodată un căţel alb, mărunt şi el, ocupat cu un os mare, prea mare pentru puterea colţilor lui, pe care îl spărgea până la urmă, risipindu-i din miezul cald secundele care nu erau rotunde aşa cum s-ar fi crezut, ci mai degrabă colţuroase, unele chiar aspre în neregularitatea lor. şi atunci ea se apleca curioasă, intuind poveşti în spatele lor, tablouri din acest puzzle spart şi scurs despre viaţă, cu oameni şi cu păsările lor, acelea nevăzute, dar pe care ei le numeau, intuindu-le totuşi existenţa, suflete.

acelea îi plăceau mai cu seamă şi le căuta cu privirea ei transparentă în micile ei jocuri, deşi ea însăşi părea un joc de ape tulburi şi repezi în faţa căruia oamenii se opreau miraţi şi speriaţi ca în faţa oricărui lucru sau fiinţă ce le depăşea înţelegerea. şi poate că acesta era motivul pentru care ea era singură şi departe de viaţă, pe marginea râului care devenise al ei, curgea din ea însăşi şi pe apele căruia îşi trimitea iar şi iar toate tablourile construite ca pe nişte mesaje secrete ori adevăruri ce nu se rostesc. râul le privea la rându-i, învolburându-se pe coapsele ei, apoi le înghiţea ca şi cum nu ar fi fost şi totul se repeta ca o spirală. micul câine, secundele curgând cu marginile lor inegale, pe care ea le reaşeza în poveşti cu suflete peste care îşi trecea la sfârşit răsuflarea cea rece, râul, râul ei.

de o vreme însă păsările pe care le tot vedea aveau contur dureros, iar ţipetele lor îi tulburau liniştea, strigând-o pe nume. părea un copil aplecată spre apele acelea care aduceau uitarea şi care erau din ea, femeie cu părul ca o năvală a nopţii şi trup de ape tulburi şi repezi.

– mă cheamă lethe! – mi-a spus în vreme ce câinele ei mă privea curios, pentru ultima oară, dar eu ştiam deja totul. din osul mare şi alb pe care îl folosisem atâta vreme drept mână, sufletul luase forma unei litere vechi, aproape uitată de atâta nefolosinţă. şi ea, litera, se ridica încet în vreme ce jos, pe pământul întunecat, apele ademeneau liniştea.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

6 thoughts on “lethe (o poveste despre ființa apelor)

Comments are closed.