despre oameni şi poveştile lor

gânduri răzlețite (confesiuni pe-o margine de toamnă)

te aștept la un concurs-psi ori, poate că de fapt îmi tocesc tăcerile pe lespedea unei mirări de vineri, când gânduri răzlețite ca niște scame de asfalt și de ceață mă țin așa, mirată, în cochilia toamnei. e o impresie de brumă între noi, una caldă, așa cum mai ieri era impresia de prietenie smălțuită pe-o ceașcă de cafea. erau vremuri bune îmi spun, cuvintele ne legau și în iureșul acela reușeam să uit, să ignor senzația de fals poleit pe care o tot simțeam… iar atunci când devenea prea greu, mă salva un cuvânt, o doză bună de sinceritate care stârnea în ceilalți isterii roz.

acoperă minciuna cu bucăți generoase de zahăr. dacă poți, dacă ai la îndemână, amestecă și ceva mirodenii acolo, poate un bob de scorțișoară caldă și aspră, poate chiar ghimbir proaspăt ras, pentru cei cu simțurile mai ascuțite, care gustă iuțeala azvârlită cu meșteșug peste ciocolată. în orice faci, acoperă ipocrizia aceasta, împrăștie cuvintele cu energie, ca și cum ai vântura făină peste obloanele calde ale zilei. se-anunță o toamnă cadă și aurie. vom scrie și despre ea cândva, mai bine despre ea decât despre cum am tăiat noi timpul în două ca pe-o rochie prost croită în fața căreia, oripilați, ne-am dat deoparte.

gânduri răzlețite sub talpa unui pantof a cărui piele încă prea nouă strânge mersul, îl limitează până la un inevitabil refuz de a mai păși. este cald și astăzi, mi se vătuiesc privirile de-atâta căldură ruginită și aș vrea să plec, să-mi recapăt libertatea și solitudinea de odinioară, să mă rescriu în fața celor care cred că mă cunosc doar pentru că am sorbit cândva, într-un fals împreună, același abur de cafea. și știu că am greșit mult evadând din solitudinea mea spre care m-am întors în cele din urmă cu aripile zdrențuite. ea era acolo, ca un orfan, dar între noi se schimbaseră atât de multe! barem mă privește cu zâmbet acum, de când ne-am regăsit.

citisem pe undeva că oamenii inteligenți sunt solitari. dacă au și un pic de verticalitate în ei și sunt groaznic de sinceri- cred eu- sunt și al naibii de incomozi, de aricioși, așa că solitudinea aceasta seamănă cu o fugă a celorlalți, una văzând cu ochii. și totuși, în calea ta, eu am rămas mereu ca o piatră. întâi fusese o mirare adâncă, una în care ochii mei refuzau să clipească și doar ce te priveam ca pe o oglindă. pe la colțuri de gânduri răzlețite mi se sleia un aer de invidie, căci ghicisem cum stai așa, aplecat peste sensurile cuvintelor pe care le așezai perfect drepte deși știm amândoi, cumplită boală și asta, că forma cuvintelor este de rotund, un rotund antagonic cu linia dreaptă a sincerității. apoi mai fusese mirarea că sateliți falși îți zâmbeau și mă întrebam cu indignare ce caută atâta noroi în jurul tău. uitasem, știu, uitasem că aurul strălucește mai tare în nisip, iertată fie-mi această scăpare din tabloul banal al vieții. mul mai târziu am înțeles că semănam, deși eu sunt mai mult o pisică hoinară, așa cum tot spun, dar semănam în nevoia aceasta de a aduna haitele de sărmani prăfoși în care chiar credem cu naivitate pentru o vreme. (ce mai luptă prin mințile noastre e atunci!)

gânduri răzlețite pe marginea unei dimineți de vineri. soarele se răstește la mine, eu îi întorc o palmă de rugină culeasă din frunze. astăzi am chef să-mi scot sinceritatea pe ușă, s-o dau afară cum ar veni, s-o pun să viețuiască pe străzile otrăvite de o toamnă ce poartă fustele verii pe pulpele ei grase. sunt încă obosită, dar continui să scriu, să aștept ca semințele de chia să se îngrașe și să te aștept. și pentru că îmi iubesc mirodeniile, pentru toate celelalte există tasta delete.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

28 thoughts on “gânduri răzlețite (confesiuni pe-o margine de toamnă)

  1. Eu nu-mi dau sinceritatea afară pe uşă, ci doar pe gură. Şi mai are ea obiceiul să mi se scurgă şi prin degete, pîrlita. happy
     
    De fapt, sincer să fiu – na poftim la ea, ce-mi face, sinceritatea asta! – am venit aici doar ca să văd cum funcţionează tasta aia ‘delete’. Că-n rest, toamnă solitară, ca toate celelalte (pseudo)anotimpuri de pînă acum un an, cînd.

  2. Textul ăsta e ca un parfum bun şi fin. Cu note discrete, cu mosc şi flori de câmp. Şi dulce şi fresh. Şi citrice şi lemnoase.
    Doar să nu dai afară sinceritatea. Şi nu ştiu unde-i tasta delete pe tastatura mea atunci când vin la tine. winking

  3. Din gândurile răzleţite am recunoscut frumuseţea verii ce nu se dă dusă cu una, cu două, ruginiu cu arome inimitabile şi tare aş vrea ne sorbim cafeaua de dimineaţă, încărcată cu poveşti, amintiri despre viitor, condimentată cu scorţişoară sau ghimbir peste ciocolată, împreună, un împreună palpabil. Rotundul cuvintelor mele are colţuri de cele mai multe ori, perfecţiunea ţi-o las ţie cu zâmbet în priviri. happy

  4. Nu-mi dau seama care este starea ta, banuiesc asa un pic. Poate este un amalgam ca si culorile toamnei…Legat de sinceritate- cand eram mai putin directa , mi s-a zis ca nu sunt sincera, sunt cu doua fete, acum mi se spune ca “dau cu nuca in perete”.

  5. tu ești și un pic cârcotaș, dragoș, știi că da. happy cum funcționează tasta mea delete? știi ce simplu e să trimiți un blog în neant? cam așa funcționează, cam așa…

  6. sinceritatea mea, potecuță, este un soi de ”batman, batman”. puțini îi rezistă, iar eu o cultiv cu un soi de voluptate. astăzi sunt sătulă de zaharuri și politeți (sunt sătulă mereu dar azi parcă mai mult) goale.

  7. pe mine toamna mă bucură și știi, dana. cât depsre cafea, aici te-aș dezamăgi pentru că eu îmi port diminețile înveșmântate în tăcere. dacă scriu, mi-s ochii duși în lumi imaginare, dacă tricotez, număr ochiuri în gând. am nerostiri diminețile și mă dezlipesc greu din ele.

  8. ar fi cam greu, spre imposibil să-mi bănuiești starea, anca. scrisul meu este unul imaginativ, o formă de ”minciună” să-i zicem. și dacă tu ești ca nuca în perete eu sunt… cu barda. laughing și-i bine și-așa.

  9. flori de mandarin, mă surprinde cum discuția pe acest text se duce înspre sinceritate, deși eu am avut altceva în cap când l-am scris. happy asta îmi confirmă încă o dată cât de personal luăm scriitura, cum o trecem prin filtrele proprii, alegând ceea ce este mai confortabil ori mai cunoscut. da, azi e una dintre acele zile când aș demonta critica literară, cred. laughing

  10. Doar un piiiiiiiiiiiic?!? Mvaaaai, ce mă subestimezi!!! tongue laughing
    Şi totuşi nu mă joc cu chestiile serioase. Ştii că eu l-am şters pe al meu cîndva. Dar nu mi s-a părut corect faţă de ceilalţi şi atunci am făcut eforturi imense ca să-l readuc. Ce ai tu aici e incomparabil mai preţios decît inepţiile mele, aşa că să nu te pună frate-meu încornoratul să apeşi ‘delete’! winking Cînd ai zis asta eu mă gîndeam la cu totul altceva, la personaje indezirabile care trebuie să dispară de aici sau… de cine-ştie-unde. Nu, blogul nu, niciodată! Nu mă face să vin la tine să te trag de musteţi! tongue big grin
     
    Oare ai dreptate că oamenii inteligenţi sînt solitari? Mă face să mă simt mai mîndru de mine, deşi ştiu că nu intru în categoria asta – eu: excepţia, greşeala, întîmplarea. happy

  11. ce am eu pe blogul meu, este al meu. și are fix atâta însemnătate câtă vreau eu să-i dau, dragoș. ori, ca să sune mai domol: am simțul măsurii și știu ce e noroi și ce e scânteie. nu te apuca să perii unde nu-i cazul. big grin
    cât despre întrebarea cu inteligența și solitudinea, hai să ne gândim: ai văzut tu scriitori mari pasionați de gloată? știm inventatori cu haite de pretini? în mare măsură inteligența este incomodă pentru ceilalți. un om care își știe valoarea, una peste medie cum avem toți, este mult mai puțin dispus la socializare, la politețuri și fleacuri, așa că trântește fix ce-i trece prin cap și se întoarce la ale lui.

  12. Dacă şi pe mine mă bănui de periaj, e clar: ia o aspirină, că ai febră! big grin
    Despre importanţă şi însemnătate am putea discuta o vreme. Gîndeşte-te ce importanţă are o ţîşnitoare publică – vestigiu de demult, acum dispărut – pentru săracul însetat şi pentru bogatul cu sticla de cola în mînă… winking
     
    Mnoh, acu’ m-am lămurit că-s doar solitar şi atît. laughing

  13. știu ce spui. aici cred că e vorba de perspectivă, una a fiecăruia, dragoș. și-atunci aș putea spune, ca meșter al fântânii, că îi știu fisurile și mi le asum. cine spune că tot ce a scris este magic, bun, perfect, minte. big grin solitarule! laughing așa suntem mulți de fapt. dar hai să facem un exercițiu de sinceritate și să răspundem la întrebarea: ți-e bine în solitudinea ta? tânjești după lumet? eu recunosc că mi-e bine așa.

  14. Te ştiu, da’ parcă tot mai am parte de surprize venind de la tine. Lăsăm dimineţile în solitudinea lor (a ta) şi aşteptăm ore, anotimpuri, mai potrivite care s-or ivi vreodată. happy

  15. Sigur că e vorba de perspectivă. Ar fi arogant pentru oricare dintre noi să presupună că punctul său de vedere e unic şi perfect. Tocmai de aceea e bine să fim îngăduitori şi chibzuiţi în toate cele. winking
     
    Fisuri există şi în asfaltul străzilor dar e mai bine să mergi pe o stradă asfaltată decît pe o uliţă desfundată – fie ploaie sau soare. Ştiu că eu sînt genul care văd fiecare crăpătură minusculă, dar asta doar din perfecţionism, nu cu scop critic şi defăimător. happy
     
    În ce priveşte singurătatea, aş spune că sînt cumva oscilant. În cea mai mare parte a timpului sînt mulţumit că am libertate de mişcare, însă uneori mi se face un dor năpraznic de prieteni şi mai ales de vremuri de odinioară. Iar acum, mai nou, de Copilu’, pe care tot mai aştept să-l aud venind de afară, povestindu-mi ce-a făcut şi venind încet pe marginea mesei…

  16. Da, probabil exact atîta vreme cît îmi mai e hărăzită pe astă lume. Ştiu.
     
    În ce priveşte oamenii, cred că am o tendinţă aproape masochistă de a-i considera încă buni undeva în adîncul sufletului, în ciuda prea multor dovezi contrarii. Sau poate că simt nevoia să-i iert constant doar ca să nu-mi împovărez propriul suflet cu ură şi dispreţ. Cine ştie… Uneori, totuşi, găsesc acel boţ de bunătate nedisimulată care mă face să continui să sper, oricît de firavă ar fi acea speranţă.

  17. oamenii au întotdeauna ceva bun, dragoș, așa cred și eu. dar cum binele și răul sunt relative și se împletesc ca firele din laibăr… happy să iert? sunt cam prea mică pentru așa ceva. să uit? niciodată. laughing dar să-i uit? asta da, cu plăcere.

  18. Apăi deh, tu eşti şi-un pic a zmăului! tongue laughing
     
    E adevărat că yin şi yang nu pot fi despărţite niciodată, aşa e firea lucrurilor; depinde de noi cîtă importanţă dăm întunericului din oameni şi cum ştim să le ocrotim lumina atunci cînd merită. E complicat. Dar binele, lumina din noi înşine se stinge încet-încet odată cu cea a lumii dacă nu-i ajutăm pe ceilalţi să-şi ocrotească propria lumină.
     
    Bat cîmpii. O fi de la ploaia asta torenţială care tocmai a început.

  19. Blănoșime, io văz că te-ai apucat mai degrabă de gătit decât de confesiuni. Cum prepari tu minciunele tăvălite-n zahăr, scorțișoară și ghimbir, mai rar! Io, cum nu-s la modă cu ultimele rețete, le dădeam clasic prin malț, hamei și oleac’ de drojdie, că cică-i sursă de B-uri și te-ajută să nu te ramolești di tăt și să uiți unde-ai pus scorțișoara.

  20. ți-amintesc eu unde-i coaja de copac aia scorțită, dacă te curtează alzhaimăru! fii pe pace, pune tăt ce trebie! ma belle! big grin să-mi sară mustețile den loc când am văzut cum fluturi rețetaru’ zău așa!

Comments are closed.