poveşti din labirint

la limita suportabilului (femeia lup)

motto: “când noaptea îşi plânge morţii sunt doar un lup alb sorbindu-i sângele”

Imagini pentru cat wolfnu prea ştiu să fiu altfel şi nici nu cred că vreau, dar cred uneori că sunt femeia lup şi în singurătatea nopţilor cutreier oraşul căutându-mi haita, soarta.

nopţile mele au întotdeauna gust de sânge, dar nu foamea îmi zvâcneşte la tâmplă ci conştiinţa că asta trebuie să fac; în fiecare fibră a muşchilor arcuiţi este o nevoie de linişte, liniştea oraşului meu care depinde de mine. de aceea fug pe înserat de la baluri şi concerte, din mijlocul unei declaraţii de dragoste, de la şedinţele de terapie sau masaj, din lift, din faţa tarabei cu portocale, din miezul unei partide de amor. în urma mea totul este răvăşire şi derută: iubiţii mă părăsesc furioşi, mi se arde mâncarea pe foc, se reclamă dispariţia mea la poliţie, copiii mei dorm pe sub poduri, sunt luaţi de autorităţi, se întrerupe curentul, apa, piesa de teatru, viaţa.

pentru o fracţiune de secundă, în saltul transformării, jumătatea mea de om tresare: “şi eu te iubesc!”, “am uitat să pun vanilie în prăjitură”, “desigur, pacea planetară…”, “nu, n-am uitat să îţi iau haina de la curăţătorie, doar că nu am dus-o”, “mâine avem o negociere importantă”, “şi eu te iubesc, şi eu te iubesc, dar…” dar nu noaptea, pentru că noaptea nu îmi aparţine.

apoi uit. totul devine linişte. uit că în urma mea zace o rochie sfâşiată, o pereche de pantofi scumpi, o batistă, câteva urme de feminitate.  privesc doar înainte, ochi lucind în noapte, căutând răul, tresăririle de violenţă, hoardele de venin, atacurile armate ale invidiei şi hoţiei. aud de departe strigătul de animal bolnav, miros frica, blana mea albă mi se zburleşte la plânsul celui lovit, a celui căzut. în mintea mea de lupoaică este o hartă olfactivă a nelegiuirilor pe care le stârpesc, sanitar nocturn al oraşului.

când s-a vorbit despre primele mele victime eram la birou, cu colegii, ori pregăteam cina pentru iubitul meu, nu îmi amintesc prea bine (ştiu însă că în stare umană nu îmi amintesc miezul nopţilor mele, am doar o vagă bănuială). dar ştiu că am privit acele imagini cu groază. se vorbea despre victimă că ar fi fost un bancher veros, implicat în tot felul de afaceri necurate. nelegiuiri de tot felul ieşiseră la iveală ca nişte abcese, rupând vălul subţire al aparenţelor meşteşugit construite până atunci astfel încât, în scurt timp, nu mai vorbea nimeni despre cadavrul sfâşiat, lipsit de inimă, ci numai de faptele sale.

au urmat la rând un medic renumit care îşi ucisese pacienţii, un puternic industriaş, fabricant de mobilă, care jefuise pădurile din jur, preşedintele unei companii farmaceutice despre care am alfat cu stupoare că oferea droguri tinerilor vulnerabili, creându-şi prin dependenţa lor o armată de mercenari ce acţiona la bunul său plac.

curând a devenit limpede că ucigaşul din noapte nu îşi alegea victimele la întâmplare, aşa că mai marii oraşului au început să-şi plătească armate de gorile care să-i păzească şi au pornit să ridice în jurul lor ziduri tot mai înalte. cei ce se ştiau pătaţi au gustat din teamă, ascunzându-se tot mai mult, poliţia a instituit alarmă de grad zero, iar medicii legişti au confirmat ipoteza iniţială: atacatorul era un animal de talie mare, posibil un lup, pe care însă nu îl văzuse nimeni.

nopţile oraşului au devenit tot mai întunecate şi lipsite de zgomot. odată cu dispariţia soarelui viaţa se ascundea sub pleduri, petrecerile cu ştaif au rămas amintiri prăfuite, oamenii mai mari sau mai mici priveam noaptea ca pe o imensă aşteptare a dimineţii în care poliţia găsea mereu un nou cadavru, în ciuda tuturor sistemelor de protecţie.

zilele păreau tot mai scurte şi mai lipsite de rost. peste fascinaţia primelor ştiri despre crimele din noapte s-a aşternut groaza şi cu toţii am început să refuzăm să privim ecranul televizorului, ori să mai cumpărăm ziarele. trăiam cu toţii la limita suportabilului, o neaşteptare a marelui lup alb.

în noaptea aceasta am făcut saltul din nou. sunt obosită, dar îmi fac datoria. răul se simte tot mai rar, tot mai stins, dar valul de teamă, disperarea au un iz acid, persistent. merg prin liniştea neagră privind în jur, cu aceeaşti prudenţă deşi ştiu că acum nu mai este nimeni pe stradă.  dintr-o vitrină îmi zâmbeşte reflexia mea pe care o privesc cu coada ochiului. în noaptea aceasta paşii mă duc înspre propria casă.

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “la limita suportabilului (femeia lup)

  1. Woww, psi, ce-ai făcut? Să mai plec în seara ssta de la muncă sau să aştept zorii la adăpostul… vieţii?
    Am citit cu răsuflarea tăiată! Bravos!

  2. Vai, lupul alb e doar un mit! În lume doar lupul negru îşi arată colţii, ziua-n amiaza mare, înveşmîntat în blana albă nepătată a minciunii. sad

  3. Ma sperie ideea credintei ca aceasta este singura modalitate de a distruge raul!
    Este ca si cum nu ar mai exista nici o sansa!
    Imi doresc cu disperare sa cred ca totusi mai exista…

    Zile linistite iti doresc!

  4. Cred că mi-ar plăcea să fiu lup alb, într-o haită cutreierând nopțile amare ale vieții ăsteia. Cu marea lupoaică, albă și ea, indicând printr-un mârâit abia perceptibil spre ce case urmează să mergem.
    Apoi, spre dimineață, să ascultăm liniștea, privind luna ce merge la culcare.

    Un lup singuratic nu va reuși să schimbe fața pădurii. Doar haita, întreagă.

  5. scrierea aceasta, mugur, a pornit de la realitatea că- deși multora ne scapă- lupul este sanitarul pădurii. el, singur, desigur că este lipsit de șansă câtă vreme știm, prea bine știm, haita, cu fascinantele sale ierarhii, este cea care dă valoare lupului. ți mie mi-ar plăcea să destram amarul nopților în haită, recunosc. happy

  6. povestea, potecuță, e chiar veche. scrisă acum cinci ani și mai bine, mi-am zis s-o scot, s-o șterg… și poate să mai scriu pe ici, pe colo. mulțumesc!

  7. Se spune că marele lup alb ar fi fost protectorul strămoșilor noștri daci și pe cei ce săvârșeau nelegiuiri îi pedepseau smulgându-le inima. S-ar spune că ar mai veni și acum, din când în când pentru a face dreptate, dar numai cei foarte curați la suflet îi pot simți prezența și numai în anumite zile (nopți). Oricum, povestea ta mi-a zbârlit părul pe ceafă, acum în prag de seară, iar speranța în justiția divină încă nu a murit.

Comments are closed.