despre oameni şi poveştile lor

maica vineri

pe o panglică de asfalt ședea maica vineri. trecători încoace, trecători încolo, fiecare cu gândurile încotoșmănate. un cal păștea la un fir de iarbă, maica vineri îndesa în sacoșe frunze albe, crude, de mărimea unui pepene. soarele pufnea leneș și un frig tânăr spărgea pietrele între dinți, ca pe nuci.

– ce faci maică vineri?- întreb eu

bătrâna tace. se uită la mine încercând să mă recunoască. aerul tare şi rece i-a rumenit obrajii. îi spun că este frumoasă, iremediabil frumoasă în ciuda vârstei, dar nu mă aude. îndeasă mai departe, cu ochii agăţaţi de mine. zâmbeşte:

– te-am uitat!

mă gândesc să-i aduc aminte de ziua aceea de demult, darmă gândesc apoi câte alte fete i-au întins mâna fericite. fiecăreia i-a spus o vorbă bună, aşteptată, apoi fata a plecat încuindu-şi darul ca pe o taină. aşteptându-i împlinirea.

îi zâmbesc. poate că e vremea să-i întorc darul acum, dar nu ştiu cum.

– hai să-ţi dau o supă caldă, maică!

– vin!- dar nu se ridică. îndeasă mai departe, cu ochii senini, lipiţi de mine, aproape indiferentă la mișcarea mâinilor.

e bătrână maica vineri, dar zâmbetul ei e acelaşi. ne privim prin zăpada răzleţită de vânt. oamenii trec nepăsători, grăbiţi, aproape alergând spre destinaţiile lor atât de inutile, dar eu ştiu că şi de-ar fi în toiul verii, tot la fel ar trece, uitând să privească în jur.

– du-te, de-acum!- îmi spune ea.

– şi tu?

– mă descurc, maică!

o privesc ştiind că voi pleca până la urmă, dar îmi spun că voi reveni, că, poate, data viitoare o voi duce cu mine. frigul îmi intră tot mai tare în oase, alungându-mă.

– dă-mi mâna! să-ţi mai spun ceva. nu vrei?

îmi scot mănuşa încet şi mă ghemuiesc lângă ea. nu ştiu de ce îmi vine să plâng şi să o iau în braţe, dar mă abțin. mâinile ei sunt calde şi miros a pâine, iar ochii, neschimbaţii ei ochi mă luminează şi pe mine şi uit de frig, de iarnă, de oamenii care continuă să meargă, de farfuria de supă promisă, de griji.

închid ochii. din camera caldă a gândului îmi revine în suflet ziua aceea de vară. un grup de fete ciripind vesel în jurul ei. maica rupea bucăţi din frunzele albe şi le dădea fetelor, iar ele râdeau. m-am desprins de mâna mamei şi am alergat şi eu spre bătrână, cu ochii mari, curioşi. m-a privit o clipă, ca şi acum, ca şi cum m-ar fi aşteptat, apoi mi-a întins o frunză mare, întreagă. o mai am şi acum, ascunsă în sertarul de suflet, deşi atunci nu ştiam cine este.

deschid ochii şi zâmbesc cu amintirea în privire. maica o recunoaşte.

– du-te, de-acum!- îmi şopteşte ea.

– o să te mai văd, maică?

– poate…

trenul vieţii mă prinde cu viteza lui ameţitoare şi abia mai apuc să o văd dincolo de sticlă, un punct tot mai mic şi mai alb. în mâna mică ţin o frunză mare, albă, tivită cu ger.

* * *

din bucătărie, vara coboară spre mine cu parfum de căpșuni ghemuite-n dulceață. miroase a copilărie și a vis tulburat de zorii care s-au hotărât să rămână albaștri. miroase a cafea grăbită și a amintiri: iar e vineri, maică!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

1 thought on “maica vineri

Comments are closed.