despre oameni şi poveştile lor

ochi adânci, ca fântâna

bucuria i se citea pe chip ca o flacără a cărei sevă lăuntrică părea de nestăvilit. se opri stingher, la marginea fântânii de piatră, rămasă aceeaşi ca în copilărie, pe vremea jocurilor lungi de pe dealurile ce umbreau satul la asfinţit, vremuri de tihnă şi de linişte, uitate acum în sertarul cu amintiri.

“ochi adânci, ca fântâna”- nu mai ştia cine îi spusese aşa, cine îl numise cu aceste cuvinte, vreo femeie mai răsărită deprin sat ce voise, poate, s-o bucure pe mamă-sa, o femeie simplă în felul ei, cu gesturi moi din care se scursese acum puterea, așa cum cad pe podea picăturile de ceară din sfeșnicele mereu aprinse pentru pomenirea celor duși.

mamă-sa îl privea la rându-i, cu chipul ei rotund ca mărul de sub baticul negru, găsindu-l la fel, neschimbat, așa cum îl compunea în dorurile și rugile ei, din bucăți de suflet și de amintiri, într-o dezvăluire sfioasă, plină de duioșie.

deocamdată se priveau tăcut, cu fericirea revederii pe chipuri, dar el știa din experiența altor dăți că mamă-sa îl va plânge încetișor, potolit, ca pe un profet ce nu-și găsește liniștea, iar el o va privi atunci mut, cu același reproș către sine în gând, acela că prins în lumea lui agitată dădea prea rar pe acasă.

se trezi în același sunet strident și familiar al ceasului, cu sufletul prins în doruri ce nu aveau stavilă și pe care învăța acum cu greu să le ascundă. visul i se repeta de la o vreme ca o chemare lăuntrică cu puterea aceea pe care ți-o dă nu bucuria, ci durerea locului rămas gol deși neschimbat, al casei în care nu mai locuiește nimeni de la o vreme, mărunta casă cu podea ceruită peste care cernise acum praful și din care se ridicase de demult, alegând mărul dulce amărui al altei vieți, mai bună dar mai departe, prea departe. profet să fi fost și nu ar fi ghicit vreodată, nu ar fi știut cum se desface poate inima în bucăți, în acea experiență dureroasă și insuportabilă a absenței. mamă-sa se stinsese tăcut, cu o discreție simplă după ce trăise ani în șir așteptarea presărată la răstimpuri cu fericirea din ochii lui adânci, ca fântâna.

începu să plângă cu sete, cu dor, cu disperare. tardivă și tristă dezvăluire umplându-i ochii.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “ochi adânci, ca fântâna

  1. Trist vis. Aproape la fel de trist ca realitatea care mă izbește atunci când realizez că mama a plecat și ea departe și definitiv….

  2. poate cam târziu, însă din tot sufletul: condoleanțe, ioana! vorbisem astăzi cu alma și așa am aflat de pierderea ta (tocmai îi spuneam că îmi plăcuse ultimul tău articol și că mă simt bine pe bolgul tău).
    cumva, anul ăsta tot de negru m-am lovit…offf. putere să ai.

  3. Bîntuie, ne bîntuie nerămînerile…
    Cînd paharul e gol parcă ţi-ai dori cu disperare să mai poţi fi măcar pesimist, fiindcă, totuşi, o jumătate goală înseamnă că e şi o alta plină.

  4. Iar am uitat că n-am voie să fluier aici la tine, că se-ngreţoşează blogu’! laughing
    whistling

    P.S. Dacă ai vedea cum apare tema asta la mine doar fiindăc nu-i dau voie să ia fonturi de la guglă…

  5. Ştii că mie nu mi-e frică de judecată, nici măcar de aia de apoi. big grin
    Totuşi sînt prea realist şi poate un pic vizionar.
    Şi modest – era să uit! tongue rolling on the floor

  6. ” cea mai înaltă treaptă a inteligenței omenești este capacitatea de a observa fără să judeci.” krishnamurti

Comments are closed.