o poveste obișnuită

cutia de pantofi (o poveste obișnuită)

prin noapte trecuse iarăşi ea, iarna, punând pled nou peste casa micuţă, altfel ponosită la chip, aşa cum erau mai toate suratele ei din acest colţ uitat de lume unde nu venea nimeni, niciodată şi de unde mai toţi cei în putere încercau să plece în lume fără să privească înapoi, doar înainte, spre o pâine mai albă, greu de ajuns.

în lunile acestea, când noaptea şi frigul domneau peste sat, totul părea pustiu, iar sărăcia îşi arăta colţii cu şi mai multă putere, trecând prin casele oamenilor pe chipurile cărora resemnarea şi traiul prost lăsase urme adânci şi avea să o mai facă mult, până la primăvară mai era mult de dus.

maria se trezise ca totdeauna, cât lumina încă mai dormea şi aprinse candela. visase iarăşi chipul lui stănel, pruncul ei mort pe care nu îl putuse scăpa de boală grea, întâiul ei născut, din vremuri ce erau uitate acum de parcă nici nu fuseseră vreodată.

pe atunci casa era veselă, cu chip de var proaspăt, iar ion al ei se întorcea acasă în fiecare seară cu zâmbet pe faţă, aduncându-le mereu câte un fleac de la oraş, un pumn de bomboane care se risipeau ca mărgelele pe masă, o plasă de fructe neştiute şi dulci, dar mai cu seamă dragostea lui ce ţinea loc de pâine şi de apă.  pe atunci maria râdea fericită, cu chipul roşu de emoţie, la rând cu cei mici care acum încă dormeau, adăpostiţi de frigul din casă sub pledurile zdrenţuite pe alocuri şi maria îi privi pe rând, tăcută ca o icoană, îi prinse în rugăciunea ei către cerul care părea surd la chemările ei, dar spre care ea ridica mai departe ochii uscaţi.

– nu ne lăsa, Doamne!– şopti ea şi trecu în cealaltă cameră, umblând prin întuneric ca o nălucă pe spatele căreia creştea tot mai mare un bolovan de griji şi nevoi pe care, ca să le poată îndura, le dădea uitării, le amâna. îngropase trecutul, nu mai privea la el, dar nici înainte, către mâine, se încleşta pe ziua de astăzi, se lega de ea cu toată puterea ştiind că nu are voie să cadă căci ea era acum stâlpul casei, poate prea şubred, poate prea mărunt, dar singurul.

aprinse focul în soba veche şi începu să pregătească aceeaşi zeamă lungă ce amăgea foamea, fără să o potolească de fapt. câteva legume uscate şi pentru astăzi, luxul suprem, o bucată mică de carne pe care maria o primise de ignat de la o vecină unde muncise cu ziua. focul plăpând amăgise puţin frigul din casă şi maria îeşi în noaptea albă să facă potecă prin zăpada înaltă. din şopron o priveau doi ochi mărunţi, un câine de pripas apărut de câteva zile şi pe care nu se îndurase să-l alunge.

ceva mai târziu o să iasă şi el de acolo- se gândi- ademenit de joaca celor mici şi o să-i însoţească prin sat, lătrând vesel. copiii pregăteau colinda încă de la sân nicoară ca pe o bucurie nouă ce le mai risipea tristeţea din ochi, maria le făcuse desagă dintr-un rest de pânză şi ei se tot ciondăneau cine urma să o poarte cu mândrie, căci acesta era singurul lor dar de crăciun şi o ştiau prea bine.

satul se trezea încet. oamenii puneau lumină în ochii caselor, în zi nouă, de ajun. maria se scutură de omătul ce i se prinse de fuste şi intră în casă.  de sub patul cel mare scoase o cutie veche de pantofi in care adunase într-un timp mai fericit câteva frânturi de bine. puţinele scrisori venite de la “al ei”, fotografia lor de nuntă, o floare uscată. la vederea lor se simţi iar obosită, pierdută într-o lume faţă de care nu greşise cu nimic, dar care părea să-i ia totul. un junghi i se prinse între coaste şi chipul i se albi de spaimă şi rămase aşa un timp, ca într-un soi de leşin, cu ochii lipiţi de uşa prin care nu venea nimeni.

nu ne lăsa, Doamne!

aceasta este numai o poveste, o un fragment din povestea obişnuită din care nu am mai postat de multă vreme

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

7 thoughts on “cutia de pantofi (o poveste obișnuită)

  1. Mi s-au umezit ochii. Am cunoscut şi eu o Marie. Şi câte Marii care-şi veghează acum pruncii dormind or fi…

  2. Poveste de viaţă, tristă, care nici măcar nu trebuie să se întîmple doar la sat, fiindcă sărăcia nu face discriminări de absolut nici un fel. Nici ‘doamna în negru’, de altfel.
     
    Din anumite puncte de vedere am avea cu toţii motiv să strigăm disperaţi “nu ne lăsa, Doamne!” însă am trista convingere că pe radar nu se va întoarce nici un ecou de acolo din Nemărginire…

  3. aceeași convingere o am și eu, dragoș. povestea are prin episoadele ei și puțină americă, puțină italie. doar chef s-o termin să fie. big grin

  4. E nevoie doar de timp, motivaţie şi inspiraţie. Îţi urez să ai parte de toate trei deodată atît cît e necesar, ba chiar şi cu bonus pentru cîte o surpriză plăcută! happy

  5. ‘tu-i mama ei de întrebare, că fix aia mă ucide şi pe mine! sad Mi s-a înfipt în creier precum implanturile de control mental din filmele SF şi nu-mi mai dă pace, zici că mi-e mintea un vinil zgîriat care repetă aceeaşi pistă încontinuu: la ce bun, la ce bun, la ce bun, la ce bun, la ce bun… at wits end

Comments are closed.