poezii

un lan de sperietori speriate, din paie râncede și sfori la beregate

un lan de sperietori înaintea cuvântului,
atât de speriate de propria existență,
un lan mărginit de opreliști
(aparent ascunse vederii)
în miezul căreia mai bate tăcut
o absență de inimă.
un lan de paie râncede umplând
speriate sperietori cu brațele închipuite
a speranță pietrificată,
un lan de sperietori departe de viață
ca o trădare justificată
de evadările tacite din pământ.
un lan de paie ude, putrezite,
în amorțirea unei vieți fără simțire
un drum spre eșafod, o amăgire,
atât de mult nimic și risipire,
un lan de moarte-n cruce,
vis de fum,
când ard în noaptea asta blestemată
sperietori, din paie trădători
de inimă și viață.

un lan de întâmplări de iască
atât am mai rămas, atât suntem,
pe crucea renunțării-n țol de vată
purtând minciuni la beregată,
oameni de paie din infern,
sperietoare speriată
crezându-se un zeu suprem,
când renunțarea cade ca o ploaie
și-n zile fumegânde așteptarea
e doar un zvon,
un lan de morți în care ea, sperietoarea,
se-noadă cu minciuni de sfoară rece,
și viața trece, trece, trece

sperietori purtând machiaj de moarte
rătăcitori pe care viața i-a scuipat
ca un imens și chiar nedrept balast
ne spunem oameni?
paie suntem, vânt,
doar saci de iută plini cu amăgiri,
purtând osânda vieții peste guri,
sperietori din paie râncede, mustind
de-atâta josnicie
și sub un pled de vorbe reci
murind.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “un lan de sperietori speriate, din paie râncede și sfori la beregate

  1. happy mulțumesc, dragoș. este de fapt o promisiune făcută unui prieten, pe baza unui text tulburător și adevărat pe care mi-am tot zis să-l păstrez (ce ne mai place să ne risipim!) și l-am pierdut. o scriere în forță a lui gabriel diaconu, numită wicker men.
    poezia e un sediment, un mâl ce s-a adunat de câteva luni, aș spune. și, curios, sunt mulțumită de ce s-a scris dimineața asta. om vedea mâine dacă simt la fel.

  2. Rareori simţim la fel după o vreme, dar simţirea clipei – acelei clipe cînd gîndurile s-au smuls în cuvinte – rămîne adevărată pentru totdeauna, suspendată în propria-i eternitate. Şi odată cu ea rămîne amintirea a ceea ce s-a pierdut, pentru ca pierderea să nu fie niciodată totală şi ireparabilă. winking

    Curios sau nu, şi eu sînt mulţumit. Nu c-ar conta asta. big grin

  3. ba contează. pentru mine. happy
    și, curios ori mai puțin curios, eu regăsesc starea în care am scris ceva anume, oricât timp a trecut. pe scrierile care de obicei se pune uitarea, odată ce le recitesc, îmi revine ticăitul. happy

  4. Hehe, ştiam că contează, da’ m-am jucat un pic. tongue happy

    Ne-am împiedicat aici de o mică subtilitate: starea aceea de demult o regăsim, desigur, fiindcă e impregnată în creaţie şi în suflet, însă nu neapărat ne raportăm la fel ca atunci la acel moment – asta voiam să spun. Trăim pentru cîteva clipe trecutul acela specific, însă tot ce a fost după aceea ne-a modificat într-o măsură mai mică sau mai mare percepţia asupra lui şi îl vedem cu alţi ochi. winking Ptiu, ce mi-o fi venit să despic firu-n patru… blushing

  5. despicătorule! laughing
    cum văd ești în topul singurilor, puțini, oameni care mă (mai) citesc… mulțam, omule!

  6. O, pentru puţin! blushing Citesc, cînd şi cum pot, mă agăţ – cu disperare, aş putea spune – de starea trăită într-un trecut pierdut de ceva vreme, că tot vorbeam despre stări şi amintiri. Pentru fiecare vine vremea cînd scînteia devine – împotriva regulilor şi voinţei – un substantiv la timpul trecut. La tine încă e în prezent, scînteia, o absorb cu nesaţ prin ochi şi o las să mi se împrăştie prin vene.

    Numai reclamele nu le citesc fiindcă, ştii… principii. winking Cît despre parfumuri… oricît de mult aş vrea, oarece problemă cronică abia îmi permite să simt mirosul găleţii de gunoi nescoasă de cîteva săptămîni, aşa că ar fi inutil să visez fragranţe şi combinaţii chimice plăcut mirositoare. sigh

  7. Bine! Mai citesc de vreo șaptej’ de ori și revin. Îmi revin, nu că revin!

    Acuma am înțeles așe:

    Niște paie stau înainte de cuvânt.
    Vine unu, face o c’laie. După el.
    Mai vine și al doilea, le dă la vite.
    Al treilea se întâlnește cu lupu’ și
    îi zice că, deși îi cunoaște pe ceilalți doi,
    nu sunt ei cei trei
    purceluși.
    Da’ fraieru’ tot își face casă.
    Din paie.
    Înaintea cuvântului.
    Și lupului nu-i pasă că nu-i porc,
    vine,
    o face pe vântosu’
    și,
    de fapt,
    singura concluzie e că
    înaintea cuvântului nu mai lași paie în veci,
    că vine unu’ cu chibritu’.
    Ce ciori!
    Pardon!
    Ce chiori!

Comments are closed.