poveşti din labirint

nunta mută ( o mie de ani)

 ea stătea dreaptă şi tăcută, aşteptând răsăritul ca pe ultima judecată şi se ştia singură, cu desăvârşire singură, aşa cum fusese întotdeauna printre ai săi, de parcă un ecran ori un zid nevăzut o separase mereu de ei, de toţi şi toate.

pe când era numai o copilă şi purta în ochi mirări pe care între timp învăţase să le ascundă, obişnuia să fugă pe stâncile reci, cele blestemate şi ocolite şi să privească de acolo, ore în şir, prăvălirea de ape. acolo nu era linişte niciodată căci stâncile gemeau adânc, jeluind, iar apele furioase aveau mereu un cântec al lor pe care ea învăţase să-l înţeleagă, să-l audă chiar şi atunci când era departe. apele acelea o iubeau. dar mai cu seamă ea ştia că acolo nu o ajungeau privirile iscoditoare ale celorlalţi, cele care o atingeau mereu căutându-i semnele întregului, aşa cum spuseseră preoţii amintind profeţia uitată: “ se va ivi de nicăieri, ca dintr-un păcat ce nu va fi vreodată dezlegat, soaţa Lui, iar cerul va plânge de bucurie. nepământeană şi totuşi asemeni nouă, ea va fi aşteptată la capătul zilelor, atunci când soarele îşi va trimite ultimii soli. semne se vor arăta de la El, ca să recunoaşteţi neştiutul, căci îi va fi mereu în preajmă, ocrotind-o. pe când ea va atinge deplinul, ca orice floare şi ca floarea florilor ce este, se va duce la El şi din însoţirea lor se vor naşte cei o mie de ani de fericire”

semnele se arătaseră de la bun început. zămislită de doi tineri neştiuţi şi neştiutori, cel puţin aşa se spusese, ea fusese lăsată, ca multe alte păcate ale iubirii, în voia apelor flămânde, dincolo de stâncile unde nu cuteza mai nimeni să ajungă şi de unde aproape nimeni nu se mai întorsese. dar apele nu o înghiţiseră, ci îi purtaseră trupul mic şi alb la vale, până în locurile culegătorilor de oase, cei care, găsind-o, o duseseră la preoţi.

în zilele acelea cerul plânsese mult şi, cu totul neaşteptat, soarele srălucise printre lacrimi. copila apelor căzu mai întâi în grija babei tămăduitoare şi, mai apoi, după ce bătrâna o suci pe toate părţile, căutând semne cu ochii la cer, fusese dată femeilor din templu, cele care, neroditoare fiind, o primiseră cu bucurie în lumea lor. era lucru rar să fie găsit un prunc viu şi cu atât mai mult o fetiţă. ceilalţi îşi aminteau numai de  vreo doi sau trei băieţi pe care căutătorii îi păstraseră printre ei şi care, crescuţi cu lapte de capră sură, rămaseră sălbatici şi muţi.

copila crescu astfel, printre femeile care pregăteau ierburi şi răşini ori îşi dăruiau trupurile frumoase preoţilor, învăţând repede de la ele tainele culesului şi ale macerării şi privind nepăsătoare la încleştarea de carne. la răstimpuri lua calea stâncilor de parcă un dor nestins o mistuia, sub privirile de departe ale bătrânei vindecătoare.

pe când împlini vreo zece ani, preotul cel tânăr îi dărui o piatră ca s-o ferească de rele. o piatră de apă, transparentă şi mare, lucind straniu pe fruntea ei de copil ce părea oarecare şi totuşi nu semăna cu nimeni. vorbea rar spre deloc, asculta totul cu mare atenţie, înclinându-şi capul uşor, iar în jurul ei, oriunde ar fi fost, stăruia acelaşi cerc de linişte pe care numai preotul, şi nu însă totdeauna, îl putea străpunge. acesta o chema uneori în inima nopţii, cu gând să-i vorbească despre calea ei, dar cuvintele nu veneau, aşa că stăteau amândoi pe trepte, aşteptând zorii. apoi ea se ridica dintr-o dată, scuturându-şi pletele albe şi pleca către stânci cu piatra zvâcnind în roşu. în urma ei, el rămânea tăcut, cu sufletul golit şi totuşi atât de greu.

zilele se goniră una pe cealaltă, copila se înălţă ca un lujer, desfâcând petalele unui trup copt, ca dintr-o dată. liniştea se adânci şi mai mult în juru-i, piatra începu să lucească în culorile amurgului, de parcă ascundea în ea toate tainele nopţii ce urma să vină. femeile începură pregătirile de nuntă plângând, în parte pentru bucuria celor o mie de ani, în parte pentru tristeţea despărţirii. chiar şi aşa nepereche şi stranie cum era, copila le intrase în suflete, le hrănise dorurile neştiute, aproape interzise şi le dăruise la rându-i iubirea aceea necondiţionată, de copil, pe care nu aveau să o mai simtă vreodată.

soarele ultimei zile o găsi pe stânci. stătuse acolo întreaga noapte, vegheată tăcut, de la distanţă, de bătrână şi de preot. cel din urmă plânsese. tânăra trecu prin sat lăsănd în urma ei cioburi de lumină, pe când soarele mai căsca leneş. muzica apelor îi mai suna stins în urechi, ceilalţi o priveau din ferestre cu uimire nouă: frumuseţea ei nu mai avea nimic pământean, întrecând în strălucire tot ceea ce ştiuseră ori văzuseră vreodată. ea trecut printre ei, cu gândurile rămase acolo, în apele care îi vorbiseră altfel, mai nedesluşit, despre El şi despre poarta cea nouă prin care avea să treacă, dincolo de lumi, răspunsul la toate întrebările pe care nu le pusese niciodată, căci nu le ştia.

când soarele se trezi de-a binelea, ea intră în templu. femeile o aşteptau cu fructe şi flori, ca şi cum ar fi venit pentru întâia oară, purtând semnul divinului în fiinţa ei. clepsidra ultimei zile i se rostogoli la picioare şi se sparse. nisipul se risipi ca un plâns. ea trecu prin cele şapte ape lăsând în urmă tot ceea ce fusese pământean: tristeţea, neliniştea, foamea, teama, îndoiala, necuprinsul şi neştiutul. în spatele ei, liniştea venea ca un căţel, scuturându-şi blana udă.

şi mai departe, în rochia albă, ea trecu printre preoţi, la slujba de taină a nunţii, mireasă fără de mire, învăluită de vocile lor puternice, baritonale, ce ridicau ofrandă de cântec spre cer. pe margini, femeile se rugau în şoapte, iar afară, în resturile zilei, ceilalţi aşteptau în tăcere un semn. ziua se stinse încet, ca o lumânare topită. în sala mare, golită de acum, mai stăruiau urme de răşini arse. preoţi şi femei se retraseră în procesiunea ultimei nopţi, cerându-şi jertfa de carne şi de iubire. liniştea ei contrasta puternic cu sunetele ce se auzeau din celelalte încăperi, voci de oameni chemându-se unii pe ceilalţi, în şoaptă, stinse apoi de noapte, de somn, de aşteptare.

ea nu se clinti. aştepta un semn, pe El, înaintea zorilor, fără să ştie de fapt ce aşteaptă, cum urma să fie totul. o uşă se deschise şi prin ea alunecă înăuntru cel mai tânăr dintre preoţi, tovarăşul ei de atâtea alte aşteptări tăcute. o privi printre gene aşa cum priveşti către lumină, aproape dureros. ea îi zâmbi cald, întinzând braţele aproape transparente, dar el rămase la distanţă, ştiind că nu se cuvenea să se apropie mai mult. zâmbetul ei alunecă şi îşi feri privirea atinsă de lacrima neînţelegerii. târziu, după multe minute, ore sau ani, îl auzi:

– e timpul să pleci!

ea se ridică din coapsa ferestrei ştiind dintr-o dată, cu limpezime, totul. ieşi din tempul aproape alergând, ridicându-şi uşor poalele rochiei şi urmând calea apelor şi a pietrei, cântecul lor. de o parte şi de cealaltă a nopţii, ceilalţi o priveau în tăcere, altfel, cu un soi de respect. ea trecut fără să-i vadă. abia ajunsă pe stânci îşi aminti că nu apucase să îşi ia rămas bun de la cel care îi fusese alături, dascăl şi tovarăş, dar nu mai apucă să regrete.  la un braţ distanţă, El o aştepta purtând pe frunte o piatră şi în zâmbet o promisiune: o mie de ani de fericire.

soarele zilei dintâi se ridică din îmbrăţişarea lor, râzând, alungând noaptea pentru totdeauna.

sursa foto: salome

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather