despre oameni şi poveştile lor

hospice – casa speranței de pe strada sitei

hospicepe strada sitei din brașov, oricine din oraș știe și îți poate spune, se află o casă mare, luminoasă, numită hospice– casa speranței, locul unde, de mai bine de 24 de ani, oameni cu suflete mari, acordă în mod gratuit, indiferent de venituri, mediul din care provin și de orice alte criterii (cu excepția celor medicale) îngrijire paliativă pentru cei aflați în suferință: boli grave, incurabile, așa cum este cancerul, boli cu care se confruntă prea mulți (și prea greu) oameni din jur ori boli speranță limitată de viață dacă vreți să-i spunem așa, sunt tratate la hospice cu empatie, cu generozitate, cu căldură și dăruire. de ieri după amiază știu. știu ceva mai mult.

povestea spune că a fost odată ca niciodată un mâț pervazier. da, știu că știți că mâțul pervazier sunt eu, așa cum știți și că pe parcursul întregului an care a trecut am scos oamenii din case pentru un vis numit 1 leu pentru spitalul de copii. acela de hematologie și oncologie pediatrică, cel atât de necesar (din păcate anul acesta voi fi silită să predau ștafeta alergărilor altcuiva, așa că brașoveni, sunt în căutare de visător căruia să-i predau bannerul). și mai știu că știți: cred în voluntariat ca stare de normalitate și în generozitate față de semeni, ca fel de a fi. iar atunci când descoperi că asemeni ție mai sunt și alții, parcă mai există un bob de speranță.

cei de la hospice s-au gândit ca în ultima săptămână a lunii ianuarie să-și deschidă porțile pentru bloggeri. să își spună poveștile, să ne arate o parte din munca lor deosebită, a căror unică recompensă este de multe ori un simplu ”mulțumesc” și să ne faciliteze dialogul cu unii dintre beneficiarii acestei povești începute în românia acum 24 de ani, atunci când un colecționar de artă și-a donat casa și bunurile domnului graham perolls, aflând povestea despre hospice of hope, astăzi un centru de excelență în medicina paliativă din sud estul europei. (din anul 2014, hospice își desfășoară activitatea și în bucurești.)

recunosc: până mai ieri aș fi spus că hospice este un soi de cimitir al elefanților. locul unde te duci să mori atunci când nimic nu te mai poate scăpa de diagnosticul în fața căruia medicii ridică neputincioși din umeri. cancerul. sună dur? este. și este trist că majoritatea oamenilor știu așa, greșit, că hospice este un soi de spital, altul, unul în care mai ajung pe la răstimpuri cunoștințe, poate chiar prieteni sau rude, dar evităm să mergem acolo din varii motive. ne prefacem că avem timp și dăm nas în nas pe la pomeni. sună cinic? este. ne plac oamenii, dacă sunt sănătoși. bola ne sperie, ne face să reacționăm adesea greșit, chiar fugind.

în realitate hospice înseamnă ceva mai mult, ceva despre care prea puțin dintre noi știu: o mână de oameni oferă acolo în mod gratuit instrumente pentru îmbunătățirea calității vieții pacienților care se luptă cu problemele unei boli incurabile, oferă asistență familiilor acestora, sprijin social și psihoemoțional și educă specialiști în domeniul îngrijirii paliative. hospice este departe de ideea de spital, este mai degrabă un loc în care oamenii învață să prețuiască timpul pe care îl mai au pe acest pământ, trăindu-l cu demnitate. alături de cei dragi. hospice este locul în care saloanele pentru adulți au nume de flori, iar cele de copii au nume din desene animate, locul în care vei găsi mereu voluntari cu zâmbetul pe buze, iar în centrele de zi pentru adulți și copii, bolnavii interacționează, iau parte la activități, chiar învață. hospice este un loc în care totul înseamnă căldură și empatie. bolnavii internați la hospice au parte de tot felul de activități: merg la film ori primesc oaspeți celebri care vin să cânte pentru ei, au parte de spectacole, de un colț în care doamnele cochetează cu ideea de salon de coafură, croșetează ori fac felicitări și mărțișoare. oamenii aflați în grija hospice au parte de vizite la domiciliu, de bunătate și de ajutor constant, oferit gratuit. copiii din grija hospice ori copiii bolnavilor de acolo au parte de tabere organizate de hospice, în încercarea de a mai alina durerea, uneori mult prea copleșitoare. și pentru ca totul să fie posibil, oamenii de la hospice, angajații sau voluntarii ce poartă grija acestui bine (17.500 de oameni au beneficiat până acum de ajutorul hospice și dacă vă gândiți că este mult atunci vă spun că anual 150.000 de oameni au nevoie de îngrijire paliativă și doar 7% dintre aceștia îl primesc) aleargă, inventează campanii despre flori de colț, baluri și orice activități îi pot ajuta să atragă fonduri.

am aflat multe ieri seară în vizita noastră la hospice. pentru mine a fost o lecție de iubire față de aproape. și chiar mai mult… din păcate.

fusesem pregătită pentru orice, mai puțin pentru întâlnirea cu ea.  de  fapt chiar refuzasem atunci când gazdele ne-au invitat, eu refuzasem să intru în intimitatea cuiva aflat la hospice, în suferință. mă temeam mai cu seamă că aș deranja. și ea. da, era chiar ea, i-am recunoscut vocea când m-a strigat. mi s-au tăiat picioarele instantaneu și cuvintele, cuvintele pe care eu le iubesc s-au ascuns. am înghețat. mi se părea imposibil ca în lumea aceasta să fie tocmai omul ce strălucea odinioară de vitalitate, de veselie. și totuși era ea. cu inima ca o pasăre oarbă mi-am dorit să pot șterge imaginea din fața ochilor mei ca pe un văl. dar când am acceptat totul, cu o îmbrățișare, cuvintele dintre noi s-au legat firesc. am aflat că poartă crucea cancerului de șase ani. își ținea mâna dreaptă, bolnavă, în poală: ”veneam la centrul de zi să croșetez. acum nu mai pot. mă doare” și printre toate cuvintele o rugă: ”mi-aș dori să mai am timp”. și am înțeles că fără ajutorul de care beneficiază de doi ani ar fi fost cu siguranță pierdută. că oamenii de la hospice au învățat-o încet, cu pași mici, să prețuiască fiecare clipă. un dar. și că tot ce aflasem până atunci despre hospice vedeam la ea, în liniștea și acceptarea ei, în puterea cu care își purta mâna ca pe un copil. dintre toate: ”m-au părăsit toți, m-au uitat…” i-am promis la plecare că ne vom revedea. și am de gând să îmi respect promisiunea. cât mai avem timp.

dragii mei, noi cei care suntem sănătoși ar trebui să fim fericiți cu aceasta. aș vrea să vă rog și eu să plecați ochiul și urechea la campania hospice. este atât de simplu să redirecționăm 2% din impozitul pe venit! formularele le puteți găsi pe site, trebuie doar să le completați și să le depuneți la administrația fiscală (fizic sau prin poștă). este atât de simplu să ne facem un obicei de fapte bune! cei de la hospice te ajută dacă vrei să donezi o mică sumă de bani (fă-ți din aceasta un obicei al faptelor bune), trebuie doar să intri aici: în locul unde se donează alegând o sumă și o perioadă: recurent sau numai o dată, tu decizi.

pentru că bunătatea nu țin cont de anotimp. iar mâine… mâine poate fi prea târziu pentru cineva.

 hospice donează

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather