poveşti din labirint

minuni

copaculi se părea curios, dar aşa fusese mereu, modul în care, atunci când păreau să nu mai aibă nicio explicaţie, oamenii le numeau minuni pe toate acelea petrecute.

el zâmbea. se aşeza pe locul devenit cumva al lui, sprijinit de copac şi privea totul pe îndelete. oamenii, viaţa, lungul şir de emoţii, risipiri…

zilele se legau una de cealaltă, puii de om se înălţau, se depărtau tot mai mult de inocenţă şi li se umbreau ochii de griji mărunte cărora le dădeau altă însemnătate. veneau alţi pui de om, alte gânduri, temeri, anotimpuri, iar el era acolo, la fel de senin, cu pielea atinsă de soare, de ani, cu chipul său limpede, pe care grijile nu aveau loc.

se învăţase cu ei, îi ştia chiar şi pe aceia care treceau zoriţi, cu spaimele înfăşurate pe suflet ca nişte prunci ologi, aşa cum şi ei îl ştiau ca pe unul de-al lor deşi nu fusese aşa mereu. după ani lungi de umblare, în care îşi căutase calea şi sinele, privind cu ochi mai tineri şi însetaţi, după ce urmase toate drumurile cunoaşterii, ajunsese aici într-o zi oarecare, pe înserat. găsise copacul ca pe un refugiu şi se aşeză lângă el, în miezul lui golit de întâmplare, de natură. privise ca şi acum forfota de seară a oamenilor mânaţi de întunericul care cobora agale.

o femeie tânără şi cărnoasă îi aduse o cană cu lapte şi o bucată de pâine, prinse într-un ştergar. el mulţumi şi o prinse în privirea lui, dar ea îşi feri ochii în care zvâcneau tristeţi fără să spună o vorbă, de parcă nu avea glas, dar el ştia, mai văzuse privirea aceea de multe ori. se gândise atunci că ar putea să rămână, cutremurat de durerea aceea surdă. nimic nu îl zorea, nicăieri şi niciunde, iar semnele marilor ploi se arătaseră deja, aveau să apară curând, iar el nu mai era foarte tânăr ca să le ţină piept ca odinioară. învăţase răbdarea, plătise preţ greu pentru ea căci firea lui fusese năvalnică la începuturi şi îl dusese de multe ori pe căi sălbatice şi greşite, aşa că acum se mulţumi să aştepte.

primii care îi dăduseră ocol şi bineţe fuseseră copiii, aşa era totdeauna şi asta ştia. mai întâi de la distanţă, cu privirile lor curioase, apoi tot mai aproape cu glasurile lor de clopoţei, se lăsaseră prinşi în uimirea cea nouă. o fetiţă mai răsărită începu să îl iscodească, privindu-l cu atenţie. îi rostogoli la picioare un măr pe care îl ţinuse ascuns în palmele ei mici, cules de prin cine ştie ce curţi. el ştia că vorbele lui vor fi repetate seara, prin casele pregătite a somn şi se gândi iarăşi că pentru cunoaştere este mereu nevoie de inocenţă. cu toate acestea oamenii şi-o pierdeau atât de uşor, mult prea uşor. şi uitau.

pe seară femeia apăru din nou cu ştergarul ei. el zâmbi cu toate că ştia, dinspre ea nu venea niciun răspuns. ştia mai mult de atât, dar era nevoie de timp.

aşa începuse rămânerea aceasta a lui, cu paşi mici. o femeie cu o cană cu lapte şi pruncii rotindu-se în jurul lui ca nişte păsări mici şi curioase, de nestăpânit. cei maturi aveau să îl afle prin vorbele pruncilor şi mai apoi prin femeile care aduceau uneori ceva de mâncare, doar ca să îşi apere pruncii de grijile apropierii de un străin. numai ea, femeia cu ochii zidiţi în durerea ei parcă nu voia să ştie nimic deşi continua să vină în fiecare seară.

ploile cele mari trecuseră şi lăsaseră în urma lor o promisiune de belşug. peste dealuri se auzeau cântece şi pe chipurile oamenilor se ghicea bucuria, uneori reţinută, alteori ca o explozie. el continua să zâmbească privind în jur, ştiind că totul este curgerea vieţii, rostul ei.

în seara când îi spusese ceea ce ştiuse de la bun început, ochii ei se umpluseră de lacrimi. o durere ca de piatră strivită o prinse şi ea se aşeză clătinându-se lângă el, sfârşită. el îi vorbi mult şi lin şi ea se prinse de glasul lui ca de un fir de speranţă uitată. oare ar fi posibil ca pântecul ei să rodească?

copilul se născu la vremea cuvenită. femeia ai cărei ochi erau acum plini de lumină ca o miere groasă, continua să vină seară de seară cu pruncul în braţe ori, mai apoi, cu el prins de fuste ca o minune cu ochi scânteietori. zilele curgeau ca un râu. puii de om se înălţau, rodeau ei înşişi şi în forfota aceea a vieţii, în clocotul ei năvalnic părea că numai el rămase neschimbat, un bătrân locuind într-un copac, un pribeag întors între ai lui.

– moşule, tu crezi în minuni? – copilul îl privea cu tot seninul cerului în privire. el zâmbi. de pe dealuri cobora alene o nouă noapte mirosind puternic a rozmarin.

imaginea care însoţeşte acest text este, cei care au fost acolo ştiu deja, din cea de-a doua curte a lui topkapî, în apropiere de poarta fericirii.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

9 thoughts on “minuni

Comments are closed.