despre mine

prima întâlnire

motto:

“kiss while your lips are still red
while he’s still silent rest
while bosom is still untouched, unveiled
hold another hand while the hand’s still without a tool
drown into eyes while they’re still blind
love while the night still hides the withering daw” (nightwish- while your lips are still red)

pe sub porţile ploilor de toamnă, cele care ne înghit de o vreme, fără să ştiu de ce, fără să ştiu prea bine cum, prin ce mecanism ascuns, amintirea ta îmi inundă sufletul şi chiar dacă nu mai ştiu nimic despre tine de foarte mulţi ani, acurateţea imaginii care mi se formează pe retină, pe suflet, este copleşitoare, ca şi cum ai fi dormit într-o oglindă ce mi te aduce acum înapoi fără să te fi cerut. chipul tău luminat de aurul toamnei îmi zâmbeşte ca şi atunci şi mă întreb dacă anii te-au păstrat la fel de frumos şi dacă te-aş mai recunoaşte astăzi, când nu te mai iubesc.

şi ca într-un film rusesc, uşor desuet, te văd în decorul de fier şi lemn al terasei de la teatru, aşezat la masa aceea printre castanii care ne ascundeau de cer, un loc dispărut astăzi, înghiţit de trupul oraşului care se tot schimbă, se tot transformă, înghiţindu-ne şi pe noi în vârtejul lui.

şi îmi amintesc zgomotul pietrelor strivite, lovite de talpa mea, covorul acela amestecat cu frunze pe care înaintam spre tine fără să te ştiu încă, fără să ştiu că cerurile de vor deschide şi că totul se va schimba, nu într-o noapte anume, mistica noapte de sânziene a lui eliade, despre care aveam să vorbim cândva, ci chiar atunci. dacă aş fi ştiut tot ce astăzi îmi amintesc, aş mai fi venit? aş fi lăsat totul să se întâmple la fel? sunt sigură că da.

prea bine nu mai ştiu cum s-au scurs toate orele acelea, ce gesturi am făcut sau ce ne-am spus. eu eram pe atunci teribil de stângace şi de timidă şi pentru că nu mă ştiam frumoasă, felul tău de a mă privi, albastru şi profund, mă stânjenea. probabil că am tăcut mult la început şi ţi-a revenit ţie rolul de dirijor al discuţiei, probabil că cei care ne însoţeau şi pe care acum nu mi-i mai amintesc, ne-au prins în vârtejul vorbelor lor, nu ştiu. cumva, această oglindă a memoriei nu îmi redă tabloul întreg ci numai pe tine. tu, intrând în sufletul meu încă de atunci, în vreme ce clopote băteau stins în calea ta. tu, venind ca şi cum ai fi ştiut că mă ajunsese şi pe mine vremea să tresar, mugur încă nedeschis, umbrit de toate temerile mele sub care mă tot ascundeam. tu, darul meu copleşitor, pe care aveam să îl înţeleg mult mai târziu. deocamdată mă îndrăgosteam de tine fără să pot să mă împotrivesc, dragă fiindu-mi vocea ta, atingerea ca din joacă şi ca din întâmplare a mâinii tale, impresia că dincolo de zâmbet ascundeai şi patimă, dar şi cruzime, ca orice prădător.

umbrele reci ale serii s-au lăsat peste noi, alungându-ne de pe terasă. şi abia atunci aveam să văd şi eu fisura cristalului care eşti şi încă mă doare, amintindu-mi, ca şi cum  trec iar peste mine, repetat, roţile unui tren venit de niciunde, blestematul tren după care ai alergat tu. un zgomot metalic, ca de arc destins, tăind liniştea în două, apoi încă unul, la fel, egal. tu mai zâmbeai spre mine cald, aproape rugător, zâmbet prelins în efortul, în chinul care se derula înaintea mea cu încetinitorul. ai continuat să mă priveşti în fiecare din secundele care au urmat, ca şi cum ai fi vrut să ştergi totul sau nu, nici asta nu mai ştiu, dar sunt sigură că ai văzut în ochii mei cum eu cad în vreme ce prietenul tău, minunatul tău prieten te ajuta să te ridici de pe scaun, gest atât de banal pentru noi toţi ceilalţi, dar nu şi pentru tine.

zâmbetul tău s-a stins cu repeziciune, albastrul tău era durerea mută a adevărului căzut înaintea-mi şi o cârjă apărută de nicăieri te ajuta fragil să îţi recapeţi echilibul şi să mergi. să mergi? fiecare pas al tău era o luptă şi un chin ce rupea bucăţi mari din tine şi din mine, fiecare pas era ca o rană nouă şi mult prea adâncă pe gura mea strânsă ca să nu strig. orice, dar să nu strig!

şi atunci când te-am ajuns, atunci când te-am îmbrăţişat cu mâinile mele prea mici şi cu inima toată cioburi, de fapt tu erai cel care mă ţinea în echilibru. deasupra noastră cerurile îşi deschideau porţile sângerii şi nu, nimic nu mai era la fel:

– mă ierţi? noi doi nu vom dansa niciodată împreună…

astăzi, când privesc amintirea acestei întâlniri, ştiu că dacă te-aş întâlni pe una din străzile vieţii mele aş vrea să îţi mulţumesc.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

43 thoughts on “prima întâlnire

  1. Superb Psi, superb….
    ….
    Psi, da de ce cruzime ?

    “atingerea ca din joacă şi ca din întâmplare a mâinii tale, impresia că dincolo de zâmbet ascundeai şi patimă, dar şi cruzime, ca orice prădător. “

  2. da, prima intalnire nu e intotdeauna asa cum ne-o dorim, dar oricum ea ramane cea mai frumoasa, si ne tulbura si peste vremuri, amintindu-ne… apropo, psi, si aici e doar literatura?

  3. virusache, mulţam de vers:

    vin acum să te citesc
    şi sper să nu te-amuţesc
    pentru vers îţi mulţumesc
    io şi neamu pisicesc.

  4. ohhh, e atat de multa tristete ascunsa in randurile astea frumoase. fug repede, pana nu-mi pierd farama de zambet. zi frumoasa, pisic!

  5. nu, jorji, nu mai ştiu nimic. dar vreau să cred că toate visurile lui de a ajuta oameni asemeni lui, s-au împlinit.

  6. Fiecare persoana intalnita in viata noastra lasa o urma, un gand, o amintire.
    Din puzzle-ul asta ne construim personalitatea!
    Foarte frumos, nu?

  7. nu sînt tocmai sigur că am înţeles despre ce ai scris.
    despre ratarea primei întîlniri cu iubirea?
    despre dezamăgirea la trezirea dintr-un vis care ar fi putut să fie, dar nu a fost tocmai sublim?
    dacă da, atunci nu este prea grav.
    foarte rar cineva îşi găseşte de la prima încercare, sufletul pereche.
    aşa-i?

  8. tibi, este întâlnirea cu un om care mi-a schimbat mult felul de a gândi, de a vedea lucrurile care fuseseră destul de roz sau prea roz, până atunci. a fost una dintre cele mai profunde lecţii pe care le-am primit. cât despre sufletul pereche, eu nu îl asociez neapărat iubirii. dar asta este o altă discuţie.

  9. acum am priceput, psi.
    abia aştept să văd cum disociezi sufletul pereche de iubire. este posibil?
    cît despre oamenii care ne marchează destinul, ştiu ce spui. ştiu foarte bine. sau cel puţin, aşa cred.

  10. psi, m-ai facut curioasa, foarte curioasa.
    de o vreme incoace ma tot gandesc la asta.
    am citit cate ceva, am mai aflat una alta dar nu mi-e destul.
    happy
    asa in mare, eu sufletul pereche nu-l disociez de iubire. dar e vorba de o iubire de nivel superior, dincolo de putinta mintii umane de a intelege acest lucru.
    cand o fi, mai vrbim despre asta.
    happy

  11. nu, rokssana, nu ţi s-a părut. acelaşi personaj a mai apărut într-un post… “frunze”. winking în comentariile de atunci am fost rugată să povestesc începutul acestei poveşti. iar începutul este cel de astăzi…

  12. carmen, am scris greu acest text, recunosc, doare când îmi amintesc şocul acela. amintirea acestui om îmi este însă dragă, însemnată. după acel episod, între noi s-a născut o relaţie specială, aparte, m-a învăţat multe. happy

  13. dragii mei, eu cred că sufletul pereche, bucata aceea de jumătate care odată găsită naşte întregul nu ţine neapărat de iubire pentru că, aşa cum spune şi platon, androginul putea fi desenat ca doi bărbaţi sau două femei care lipiţi fiind deveneau invincibili. pentru mine sufletul pereche este uniunea aceea indisolubilă a marilor spirite, cele care contopindu-se devin una singură, întregul. nu cred că sufletul pereche este accesibil omului obişnuit care priveşte iubirea cu cântarul şi care este adesea frământat de nevoi mici, mărunte. aşa cum spuneam şi când am vorbit despre fericire ca stare de graţie, continuă şi greu accesibilă spiritului comun care trăieşte mai degrabă mici şi intermitente bucurii, tot aşa spun şi că sufletul pereche este dat puţinora dintre noi. iar ceilalţi, noi, cei mărunţi, trăim iubirea de celălalt ca pe o căutare a sufletului pereche.
    admit însă lotusica ca eu să greşesc şi atunci când se formează întregul să existe în jumătăţ o formă superioară de iubire. a spiritului.

  14. Uff! Ce mă doare chestia asta- noi doi n-o să dansăm niciodată..chiar trebuie!
    Știi, dansul este esența apropierii, eu așa simt!
    Seară frumoasă, psi!

  15. ” noi nu vom dansa niciodată împreună”… și iar mai purtat în trecut… Îmi place cum ne trezești de ficare dată cu finalul, după ce ne îmbii cu melancolia vorbelor perfect meșteșugite și ne îndemni la visare.
    happy

  16. psi frumos, sa vezi ceva.
    acum cateva zile am inceput sa scriu randuri ce se numesc chiar asa: suflete pereche. de aceea am zambit cand am vazut aici la tine subiectul acesta.
    momentan m-am poticnit, dar ma gandesc ca randurile se vor scrie singure cand o fi timpul potrivit.
    asta nu inseamna ca am gasit raspunsul, singurul raspuns valabil. inca mai caut.
    happy

Comments are closed.