despre oameni şi poveştile lor

decurionul

decurionul privea din susul dealului, aproape uimit: bestia plecase lăsând în urma-i o dureroasă dâră de sânge și bale, cumplit acord cu spasmele nopții. urme de dinți îi mărgineau dureros rana și parcă auzea de departe viața, parcă în amiaza estompată o vedea pe ea venind, dar nu apropiindu-se ci tot mai îndepărtată, cu trupul ei cald prins în hohote. râdea sau plângea? nu-şi putea da seama pentru că ea era doar o nălucă, aşa cum sunt cele care se ridică uneori din aburul gândului, nălucile copilăriei. iar nălucile sunt lipsite de glas.

se scutură ca de colb şi privi iarăşi în jur. ziua se copsese de mult, acum se prelingea numai pe cele şapte coline. hotărât lucru, natura avea umor. cum putea să-i amintească tocmai acum de colinele lui dragi? de ce acum, după ce se luase la trântă cu fiara, fără a fi el cel învingător? se gândi că, poate, totul nu este decât rodul propriei imaginaţii, că sângele curgându-i nu era adevărat, o palidă închipuire sau o glumă, nereuşită glumă după ce ultimele zile trecuseră într-o permanentă veghe, marş forţat şi hrană tot mai puţină. cu fiecare zi tot mai puțină.

el, marele decurion, care îşi condusese turma în lupte sfidând moartea de atâtea ori, ferindu-se cu pricepere de tăişul lamei şi capcanele oamenilor nu putea să sfârşească astfel, muşcat de o jivină oarecare. îşi atinse rana cu degete tremurânde. era acolo şi era reală, imensă, dureroasă. imaginar era numai trupul ei, cel care îi dădea târcoale acum cu mirosul ei de lapte abia fiert şi toate promisiunile ascunse sub veşmântul subţire. şi o văzu dansând înaintea lui, ca o ploaie, aşa cum o făcuse de atâtea ori, joc ademenitor dezvelindu-i gleznele şi conturându-i sânii pe discul topit al soarelui.

încercă să se ridice, să o atingă, chiar dacă ştia că ea nu poate fi acolo pe colina plină de sânge şi trupuri sfârtecate, unde el îşi trăia ultima aşteptare. timpul cernea molcom ceasurile zilei într-o linişte amară. curând se vor aprinde focurile în tabără şi vor vedea absenţa lui, dar nu vor porni să-l caute, ar fi o alegere proastă şi o inutilă risipă de timp. de-ar putea să reziste până dimineaţa!

se întoarse la ea, agâţându-se de viaţă cu ultimele puteri. o chemă fără glas şi ea veni din nou, lăsându-se prinsă în capcana ochilor lui, dansând. curând mişcările moi deveniră tot mai sălbatice, ca un trupul flămând ce se contonsiona haotic în căutarea echilibrului, dezvăluindu-se tot mai mult, jupuindu-i privirea, aruncându-l în iadul dorinţei de a trăi, de a mai trăi încă o dată, încă o clipă.

aproape beat de emoţie, de durere, de dorinţă, reuşi un salt în picioare, clătinându-se ca o marionetă cu sforile tăiate. şi atunci, din miezul soarelui prins în amurg, fiara ţâşni spre el, în ultimul salt, întunecându-i vederea definitiv. un urlet, cel de pe urmă, stinse văile ascunse în noapte.

şi, desigur, poezia care a inspirat acest text este:

bestia lăsase sânge în urma-i.
acord perfect între noapte şi putreziciune,
scurgându-se printre dinţi asemeni şerpilor,
urlet şi clocot, hohote şi geamăt,
victima nopţii, urmele morţii
trup fiert în ultimele spasme,
zbateri nefireşti, umor macabru,
moartea luându-se la trântă cu moartea,
joc de răsucire şi dezlegare,
fir de viaţă desprins din viaţă.
proastă alegere făcuse victima
căutând apele cele albastre
în care noaptea este permanentă
ca o povară de pietre mereu ascendentă,
undeva, departe, pe deal,
în liniştea cea nou născută,
turma îşi caută decurionul,
sângele îi soarbe vederea.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

5 thoughts on “decurionul

  1. o lume mai bună… comentariul lui este intenționat păstrat. cine își mai amintește că au trecut (deja) doi ani de când s-a stins? că se numea gabi… că… ce repedem uităm.

Comments are closed.