despre oameni şi poveştile lor

aşteptări de la marginea lumii

dincolo  de gardurile înalte, acelea care ţin pământul şi cerul legate de călcâi, de nu poţi nici să sui în înalt, dar nici să cobori, se află marginea lumii cu toate spaimele ei păzite de un câine mare, albastru, ce ţine în ochi poarta lăsată mereu deschisă şi pe unde chiar şi vântul trece cu fereală.

unii spun că dincolo de poarta la fel de albastră se află un deşert de uitare şi de oase preschimbate în praf peste care trece calin timpul uscând totul. în partea asta, colorată de soare şi de viaţă, liniştea vine numai pe înserat, atunci când somnul se ridică orb, ca un cânt din sufletele obosite de zbaterea lor măruntă, ca un tors de mâţ hoinar ce ademeneşte visele. şi atunci vine şi ea purtând cu grijă în şorţ rămăşiţele zilei. câinele o priveşte apatic. o aşteaptă.

în mersul ei legănat, ca de gâscă nedeprinsă cu zborul, se simte oboseală şi teamă şi inima ei se aude, parcă ţipă, legând noaptea şi mai tare de pământ. un plâns ca de ţânc încă nenăscut mărgineşte cerul pe care luna se ridică mândră, cu orgoliul celei care se ştie altfel, nu de teapa oricui, cu miezul ei de argint netopit.

ea se opreşte într-o margine aşteptând. câinele se întoarce spre ea ca un tanc greoi însă nu mirat, privind şui cum rostogoleşte în ţărână toate resturile acelea de gânduri, de speranţe şi chiar de inimi aruncate de oameni peste zi şi pe care ea le adună fără să ştie prea bine de ce, aducându-i-le lui ca pe o ofrandă ori ca pe un desert la ceasul amurgului.

privită de aproape, ea seamănă cu tine ori cu mine atunci când căutăm împreună sensul cuvintelor, un sort aparte şi încă nedezlegat al gândului ori, poate, este numai o vagă impresie risipită prea repede atunci când se aude în depărtare gaşca de glasuri vesele şi clevetitoare pe care nu le-a ajuns somnul încă.

o vreme, peste tabloul acesta straniu, pe cant aşezat, se coboară mormăielile câinelui care înghite lacom, sunete ca de ţeapă ascuţită strivind carnea, scrijelind cerul. abia apoi cei doi se privesc în ochi. ea îi pare lui o tipă oarecare, un pion colorat altfel pe tabla de şah a zilei unde singurul mat posibil stă în puterea inimii. el îi pare ei un călin din care florile ca zăpada s-au copt în boabe de sânge peste care a trecut uitarea ca un blestem albastru.

– îţi aminteşti cum călcai la început peste firele de iarbă ale gândului lăsănd în urma ta un sărut? – dar câinele tace cu ochii plecaţi. el nu are grai. dincolo de gardurile înalte, acelea care leagă cer şi pământ, la marginea lumii, ea priveşte prin poarta larg deschisă. te aşteaptă?

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

3 thoughts on “aşteptări de la marginea lumii

Comments are closed.