despre oameni şi poveştile lor

prietenie

eu ştiu că zâmbetul pe care îl porţi astăzi ascunde în el o taină a lui lui a ta. şi mai ştiu că un cuvânt m-a legat de tine sau chiar o nevoie identică a sunat la un clopot în amândoi şi am tresărit împreună a mirare şi a recunoaştere, auzind în ecou acest sunet-chemare, venit din adânc. eu ştiu că unul dintre noi avea nevoie să înţeleagă, iar celălalt să fie înţeles, că unul dintre noi avea nevoie să fie văzut, iar celălalt voia să vadă, aşa cum şi încrederea şi rostirea tot nevoi ne erau şi pe rând ne-am fost izvor şi ulcior, apă şi sete. şi am întins mâinile şi ne-am zâmbit. cu prietenie.

şi ne-a fost lin şi cald, firesc, în încăperea aceasta a începutului, pe când redeschideam porţile aceluiaşi drum, pe când învăţam să ne cunoaştem, dăruindu-ne. ne-a fost şi bine, ne-au fost şi bucurii în această întâlnire, am trăit reciprocitatea acestui dar pe care numai prietenia o poate da.

mai greu a fost pe când diferenţele au apărut între noi ca nişte fisuri în oglindă, la început aproape invizibile, apoi tot mai mari, dar ne-am însoţit mai departe pe drum sau cel puţin aşa credeam că vom face, că aşa cum ne este dată, această legătură va merge mai departe şi prin apele tulburi, pe pantele mai abrupte ale vieţii, nu numai pe potecile tivite cu flori.

dar s-a întâmplat cândva ca unul dintre noi să se oprească tăcut, pe când celălalt a continuat să meargă. nu mai purtam în gând aceeaşi nevoie, nu mai auzeam în noi aceeaşi chemare şi nici măcar greşit nu era, doar ajunsesem la capătul bucăţii de drum, mâncaserăm până la ultima firimitură azima şi golisem vinul până la ultima picătură.

când ochii noştri nu ne-au mai regăsit, eram deja departe, fiecare pe drumul său şi chiar mai speram cât un sâmbure că vom putea trăi şi aşa, separaţi de distanţe şi de timp, regăsindu-ne atunci când nevoia ne va prinde în cătuşele ei. auzisem doar că există prietenii care durează şi aşa, de ce nu ar fi rezistat şi a noastră? dar timpul care sapă în piatră, sapă deopotrivă şi în suflete, iar distanţa care se pară munţi, risipeşte şi oamenii.

astăzi nu mai ştiu nimic despre tine şi alţi oameni îmi însoţesc însingurarea. astăzi te recompun din toate vorbele şi gesturile de demult, din toate chipurile şi sufletele în care te-ai întrupat înaintea mea, oameni. şi de-ar fi să te strig, nu pe numele de om te-aş chema, nu pe unul ci pe toţi i-aş recunoaşte într-un singur cuvânt, într-un singur nume: prietene. tu, cel care mi-ai fost, cel care îmi eşti, cel care îmi vei fi, dar astăzi încă nu te cunosc.

prietenia: două sfere atingându-se, intersectându-se, într-un dans de aproape. două reflexii ale aceleiaşi lumini, devenind pentru o clipă doar una singură. două ape curgând pentru un timp în aceeaşi matcă.

cu recunoştinţă, cu modestie, cu bucurie, cu drag îţi şoptesc numele astăzi. ştiu că mă citeşti şi aş vrea să îţi mulţumesc.

sursa foto: deviantart

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “prietenie

  1. prietenia, dragoș, este cea mai frumoasă formă de iubire. pentru că dintre toate, are nevoie de reciprocitate. winking
    nu doar concept… poate doar prea mulți oameni grăbiți.

  2. O, cît de departe ai alunecat cu gîndul! Nici n-am vrut să insinuez c-ar fi ajuns/rămas la stadiul de concept, refuz din toate fibrele fiinţei mele să cred asta. Sper cu disperare să se ascundă doar, temătoare, exclusiv (şi doar momentan) în inimile celor ce şi-o poartă, atît de reciproc precum ai spus.

  3. Oh, Doamne, am plâns aceste cuvinte. De neputință. Nu știu dacă alerg prea tare sau stau pe loc, în unele momente ale vieții mele, dar am semne clare că nu am descifrat tainele. Și nici nu le voi descifra vreodată, deși, așa cum le scrii tu aici, par simple și de înțeles. Aveam nevoie de un astfel de text. Mulțumesc.

  4. eu cred că tu ai vrut să vezi ceea ce ai văzut, alma. big grin doar atât. e drept că cea care sună mereu ești tu, e drept că eu urăsc să dau telefoane tocmai pentru că dau multe telefoane. și sper că oricând ai avut nevoie m-ai găsit. dusăăă… laughing

  5. textul, adriana, a fost scris în 2012. l-am găsit întâmplător (căutam cu totul altceva prin paginile mele) astăzi, privind în urmă, știu că a existat o cumpănă care m-a schimbat mult în relațiile cu oamenii, în relația cu mine însămi, dar sunt recunoscătoare.. da, da.

  6. Da, un text cu adevărat reușit. Am trăit, ca și mulți alții, ceea ce ai descris. Experiența a fost ca un junghi în inimă, însă cumva am simțit și o dulce consolare a faptului că a existat o prietenie atât de importantă încât să conteze depărtarea happy

  7. O vin’t pînă la urmă, acu’ dormitează pe-un braţ de ţoale în colţu’ holului. Nu’ş ce-i cu el de se aciuează numa’ pe unde-i răcoare, în loc să şadă înăuntru la adăpost, că locuri are destule. i dont know

Comments are closed.