culori

soarelui

soarelui. îi ruginiseră norii spre tâmple. mirosea a gutui și a întâmplare uitată. el își pusese un fular peste gură. preventiv, ca și cum ar fi putut opri respirația, gândurile. se striveau florile de inimă, de cuvânt. se dureau ca niște cristale mici, lacrimile. omul trimisese spre soare ultimul zâmbet.

ceva mai încolo, în tăcerea ruginită și ea, o femeie destrăma un pulovăr roșu. decolorat pe alocuri, așa cum se întâmplă mereu de prea multă purtare, haina fusese a vreunui copil, poate fetiță, peste care timpul trecuse cu grabă. mâinile adunau lent firul încrețit, zâmbetul femeii era el însuși o linie roșie, destrămată. se striveau florile gândului, se dureau, ca niște cristale mici, lacrimile.

soarelui. o mie de cuvinte de-aș împleti cu rugina, tot departe mi-ai fi. prin tabloul zilei trece o pisică tărcată ferindu-și privirea de la mine. ea duce în pernele moi un aur bolnav.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “soarelui

  1. Cât de toamnă e poezia asta… „soarelui. Îi ruginiseră norii spre tâmplă…”
    Mi-e toamnă și mie, și aici și acolo… mi-e toamnă a iarnă. Mi-e „aur bolnav”.

  2. aur bolnav, sava, vine de la o poezie de-a lui nichita pe care o știu din 1983… happy ”obârșia lui împărătească e de-un aur bolnav”. curios că acum realizez, abia acum realizez unde îmi fusese gândul când am scris, la el, marele bălai. happy era și un mare… tomnatic.

Comments are closed.