despre oameni şi poveştile lor

casa galbenă de pe strada lungă

doamna miți locuia la mansardă, în casa galbenă de pe strada lungă. o recunoșteai ușor, privind în sus către ferestre, după ochii ei verzi și după chipul uscat, ca de pasăre ascunsă de soare. cu nelipsitele ei gheme, de culoarea ierbii în ploaie, se posta deodată cu zorii în locul ei de observație, acolo sus, la cucurigu, ca o santinelă care, să-și mai treacă timpul și plictiseala, împletea de zor.

doamna miți locuia practic în fereastra de la mansardă, de parcă ar fi fost desenată pe sticlă, concentrându-și întreaga atenție la lumea de jos, de pe strada lungă, o lume care o ignora și pe care ea o trata cu un amestec de curiozitate și dispreț. uneori, când se întâmpla ceva aparte, ieșit din rutina zilnică, ea scăpa ochiurile și andrelele și emoția îi colora pentru o clipă obrazul. atunci, ca să se calmeze, respira adânc, încet, așa cum o învățase doctorul cuțit, sorbind încetișor din ceaiul aromat puțin cam prea mult cu rom. pe doctorul care venea o dată pe lună ca să o consulte îl chema de fapt altfel, un nume anost, pe care ea îl uitase repede. prefera să-i spună pur și simplu cuțit, din motive pe care le păstrase pentru ea (poate își mai amintea de scandalul acela cu fata care fusese ciopârțită pur și simplu, la un banal avort, un scandal prin care se strecurase și numele lui?) iar în zilele cu toane obișnuia să-i spună din fereastra ei, întoarsă pe jumătate, că are mutră de popă beat.

în esență, pe strada lungă se întâmplau prea puține lucruri. casele, vopsite parcă în aceeași culoare, construite cu mulți ani în urmă, aveau toate porți înalte în spatele cărora se puteau ascunde ușor micile drame familiale. câte o fată fugită de-acasă, după imboldul inimii, vreo doi-trei bețivani și multe gospodine care își împărțeau rețetele de dulcețuri și conserve mai cu seamă toamna, când în piața mare veneau de prin toate satele țăranii aceia puși pe căpătuială. o, da, doamna miți își amintea foarte bine cum se tocmea cu ei pentru fiecare fruct și fiecare legumă și asta aproape că o epuiza. se întorcea în casa galbenă de pe strada lungă și câteva zile trebuia să își anuleze puținele îndeletniciri pentru a-și recupera puterile. dintre toate, cel mai mult o enerva faptul că trebuia să renunțe la tricotatul ei, îndeletnicire care avea ceva penelopian în ea. altfel, avea o poftă de mâncare zdravănă, ca de husar și apetența pentru ceaiul aromat era ascunsă de boala despre care auziseră toți, un surmenaj apărut atunci când domnul gheorghe, soțul ei adică, fugise de-acasă tocmai cu fata care le făcea dulcețurile.

de-atunci, din acele zile, doamna miți se urcase la mansardă așa cum tinerele disperate din iubire iau calea mănăstirilor. casa galbenă de pe strada lungă trecu în grija celorlalți locatari, fiul și nora ei care locuiau la etaj și care o enervau cumplit, mai cu seamă noră-sa, o femeie pe care tot o considera nepotrivită în decorul ei, în lumea ei. dar leonorei părea să-i pese prea puțin de părerile soacrei cu ochi ageri care se autoexilase în pod. oricât numeau ceilalți locul acela altfel, pentru leonora tot ce era aproape de acoperiș era pur și simplu un pod numai bun de înghesuit lucrurile pe care renunțaseră să le folosească. oare și soacra ei era la fel? uneori se gândea că bătrâna cu mofturile și istericalele ei avea să-i îngroape de fapt pe toți.

pe poarta mare și grea intrase doctorul cuțit ducându-și geanta în mână. de sus doamna miți îi aruncă o privire urâtă. ceva mai jos doamna leonora zâmbea și ea din fereastră.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

11 thoughts on “casa galbenă de pe strada lungă

  1. Destul de ciudat(in sensul bun al cuvantului) si de frumos redactata aceasta mica povestire. Incercam sa-mi dau seama daca nu are cumva un inteles ascuns, dar n-am reusit pentru ca am senzatia ca are mai multe. Oricum, imi place acest mod jucaus in care scrii si iti citesc articolele cu placere.

  2. știi, dragoș, scriind eu asară, mă gândeam dacă să lungesc sau nu povestea (casa are mai mult spațiu) dar mi-am zis că e mai bine așa, să rămân la proza mea scurtă.

  3. mă bucură și mă onorează timpul pe care mi-l dăruiești alexandru. mulțumesc.
    ai dreptate, proza mea scurtă este ciudată și plină de sensuri. uneori și eu mă mir de ceea ce scriu, mai cu seamă după ce las timpul să dospească.

  4. Cami, îmi place felul tău de a scrie. Uneori parcă mi-aş dori să mă regăsesc printre emoţiile cuvintelor, să mă las alintat, să mă simt răsfăţat de vecinătatea lor.
    Onu

  5. cineva îmi spunea, onu, acum câțiva ani, că scrisul meu seamănă cu cel al lui jelinek. și puțin m-am mirat pentru că eu scriu fără să mă gândesc să dau un stil sau un sens. în plus, comparația cu cineva atât de mare mi s-a părut nepotrivită. te poți pierde și regăsi printre cuvintele mele (ale noastre în esență, ale tuturor) pentru că poveștile mele sunt aici… în casa lor. happy și ea este deschisă. puțini sunt aceia cărora le-am închis ușa definitiv, după îndelungă cumpănire și inutile răni.

  6. Cami,
    Uneori, ambientul te învăluie, te asimilează astfel, încât simţi nevoia spirituală să te identifici lui, să rezonezi cu el.
    Posibil ca scrisul tău să emită acele vibraţii de lungime de undă specifică.
    Iar atunci Universul feminin îşi impune farmecul irezistibil.
    Şi e atât de plăcut…..
    Onu

Comments are closed.