despre oameni şi poveştile lor

mâine… un dar

trăim fiecare zi a vieţii noastre cu împlinirile şi dezamăgirile ei, cu ritualurile şi surprizele ei, visând la mâine.
suntem astăzi de cele mai multe ori grăbiţi şi ocupaţi, focusaţi şi prinşi în dead-line-uri, îndeplinind câte un target inventat ieri pentru mâine.

în goana noastră suntem prea egocentrici, prea absenţi, prea departe. mult prea departe de cei care ne aşteaptă zâmbetul, întoarcerea, îmbrăţişarea.

tresărim uneori, în miezul unui gând ce ne aminteşte de omul drag, de mama, de bunica, de cel mai bun prieten. şi ne tot promitem că mâine îi vom căuta. numai că mâine nu este obligatoriu, nu este o certitudine.

pe axa timpului nostru, singurele certitudini sunt ieri şi astăzi. mâine este doar o promisiune spre care alergăm, pe spatele căreia punem prea multe visuri.

nu spun că a trăi cu gândul la viitor este greşit. o existenţă searbădă, la voia întâmplării, fără repere şi fără destinaţie este o viaţă netrăită. o înşiruire de zile care nu au scop, nu aduc nici evoluţie, nici satisfacţie.

dar a trăi astăzi alergând după mâine sau a trăi astăzi aşteptându-l pe mâine? cum este corect? alergând înseamnă că mâine este o condiţie modus ponens a existenţei noastre; aşteptându-l pe mâine înseamnă că recunoaştem caracterul finit, limitele de început şi de sfârşit ale vieţii.

începutul îl ştim cu toţii. îl purtăm în acte şi în calendare de suflet, îl declarăm, îl sărbătorim sau nu. copii fiind, privim cu jind la anii maturităţii, maturi fiind, ne este dor uneori de copilărie.

sfârşitul este necunoscuta din ecuaţie, sabia lui damocles care îl poate reteza oricând pe mâine.

ştim asta, o ştim foarte bine, dar simţim cu adevărat că suntem muritori doar atunci când viaţa ne mai dă câte o lecţie. o lecţie dureroasă, când pierdem pe cineva drag sau când boala devine o luptă la capătul căreia ziua de mâine devine doar speranţă. şi pentru care căutăm disperaţi contururi de dar.

pentru mine ziua în care am simţit dureros că suntem muritori a fost ziua în care inima mamei mele a obosit. clipele de coşmar care au urmat, singurătatea în faţa durerii, lacrimile ascunse în baie şi neputinţa de a face mai mult, ruga nerostită din sufletul meu: mamă, nu pleca, mai am atâta nevoie de tine! toate acestea mi-au deschis ochii şi-am înţeles atunci ce nu voiam să văd: şi părinţii obosesc câteodată, şi peste ai noştri, cei dragi, se adună anii. sau boala.

mama nu a plecat, dar am învăţat că mâine este un dar, nu o certitudine.

privesc de atunci mai atentă în jur şi îmi iau răgaz să le spun mai des celor dragi cât de mult înseamnă pentru mine. mai greşesc uneori, căci e greu să te desprinzi de vechi obiceiuri, mă mai întorc uneori la astăzi, acum, ca la începuturi.

ieri să vă fie dulce amintire, astăzi o binecuvântare, iar mâine, cel mai frumos dar.

acest text a fost scos de la naftalină cu gândul la un leu și la mâinele lui. de când a fost el scris, viața mi-a mai dat ocazia să mă gândesc la… mâine. de câteva ori.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

2 thoughts on “mâine… un dar

  1. Degeaba ne concentram pe mentinerea Carpe Diemului, prezentul reprezinta actiuni pe care ni le-am propus in trecut sau pe care vrem sa le ducem la bun sfarsit in viitor. Chiar si o actiune spontana are ca punct de plecare, trecutul. Dar.. e bine sa evitam trecutul si sa facem prezentul cat mai spontan, sa nu ne gandim la ce se intampla maine daca fac acum ceva, ci doar sa traiesti momentul cu adevarat.

  2. ce înseamnă a trăi de fapt cu adevărat? sensul postării este acela că trăim egocentric, de parcă timpul ni se cuvine. ce este timpul de fapt? ce numim astăzi, ieri sau mâine sunt… segmente de iluzii. adevărul este că putem muri oricând, suntem fire de nisip în universul acesta mare, dar ne credem prometei. și la final, când tragem linia constatăm că am fi avut toate ingredientele pentru a fi cu adevărat fericiți dacă am fi privit mai cu atenție în jur.
    la final contează doar faptele și trăirile.

Comments are closed.