sturmkaiserin fiica ploii

sturmkaiserin ep.8

în carnea porților, ochii lui păreau că se preling în fiecare seară de când orașul fusese închis în urma ei. zilele treceau bolnav și tăcut, ploile fugiseră, se ascunseseră prin colțuri de uitare și peste toate chipurile așteptarea lăsase o pulbere albă, ca de cenușă.

el renunțase la pelerina largă, prea oficială acum când multe dintre case își închiseseră pleoapele ferestrelor, iar pe străzi treceau doar copii năzdrăvani, uitați de mamele lor, pentru care încremenirea aceasta avea gust de aventură nouă, stranie.

ora ceaiului fusese schimbată și ea, în vreme ce oamenii trăiau un amestec de emoții pe care el, după atâta vreme, le putea ghici ușor. secrete din ochi.

de când sturmkaiserin urcase pe tron, ca fiică a lui thor și a ploii, el fusese mereu alături de ea, împlinind o promisiune pe care o știuse multă vreme uitată, îngropată împreună cu acel trup sfâșiat de fiarele nopții pe care tatăl ei îl onorase ca pe un fiu. lordul cu ochi alungiți fusese și atunci aproape, mai aproape decât ar fi permis regulile casei, acelea nescrise și împotriva cărora bătrânul lord ridicase glasul de atâtea ori, tratându-și ginerele ca pe un fiu în care avusese mereu deplină încredere. la rândul lui, lord dalinka onorase casa în care intrase și încercase din răsputeri să-și domolească soția.

o văzuse de atâtea ori culegând ploile în mâinile ei mici, aceleași mâini care țineau acum sabia în pustie și i se cuibărise în suflet ca o floare interzisă. se gândea uneori, când apriga lui nevastă mâna norii, cum ar fi fost viața lui alături de copila aceasta. văzându-i tatăl uscat de dor și de amar, trăindu-și zilele ca pe o penitență, se gândise de multe ori că iubirea aceasta fusese legată cu nard. devenise și el părinte între timp, dar iubirea lui pentru băieții de furtună era mai domoală. dagmar refuzase să aducă pe lume o fiică și pentru că amintirea surorii sale era ascunsă în tăceri, el se gândea că îi era de fapt teamă.

acum însă știa. o văzuse cu părul ei lung, ca de ape, fluturând în pasul grăbit al plecării, o văzuse în fața oglinzii și înaintea tronului și se întrebase dacă, măcar o singură dată, tatăl ei știuse ori își închipuise toate acestea atunci când îi ceruse să aibă grijă de ea ca de propria soră.

se ridică de pe scaunul lui de piatră și de veghe cu toate gândurile amestecate ca niște flori de șofran aruncate în ceai. dincolo de ferestrele lăsate deschise, de parcă vântul ar fi putut aduce vești, se auzea glasul lui dagmar certând vreo slujnică. oftă și ieși. așteptarea aceasta îl obosea peste măsură.

– am să mă întorc, lordul meu!- așa îi spusese ea râzând și dispăruse cu regen pe urme.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather