poveşti din labirint

zâmbetul meu este…

a fost o dată, ca mine şi ca tine, un om oarecare, o femeie. pentru că a crescut  în umbra cuvintelor trupul i-a rămas micuţ şi fragil, mare îi era însă sufletul. pentru unii era o femeie tăcută, solitară, pentru alţii era sociabilă şi efervescentă, mai nimeni nu ştia însă de unde vine şi încotro dispărea atunci când cortina cădea greu peste umerii zilei.

o vedeam deseori mergând pe stradă, alunecând cu paşi mărunţi printre oameni, ferindu-se din calea lor cu un zâmbet, acelaşi zâmbet cu care răspundea la salut. o vedeam urcând treptele zilei, compostând biletul în autobuz şi punându-l delicat în buzunar ca pe o pasăre micuţă, cumpărându-şi flori pe care le purta în braţe ca pe un prunc fraged şi roz ori cărând sacoşele grele, pline de fleacuri ce nu foloseau nimănui.

o recunoşteam uneori pe stadioane, la meciurile importante de fotbal, atunci când camera se oprea asupra ei, o vedeam cu chipul concentrat, absorbită de magia balonului rotund, ori la concertele rock la care eu nu ajungeam niciodată, cântând împreună cu mulţimea aceleaşi cântece care îmi plac şi mie, doar că eu nu am voce, purtând o bucurie imensă pe chip, dată de muzică, de sunet şi îmi părea că ecranul televizorului se luminează şi mai tare de la chipul ei.

îmi părea cunoscută deşi nu o ştiam, nu stătusem niciodată de vorbă, nici măcar nu puteam să-i conturez chipul în aminitire, dar o vedeam, o vedeam mereu şi parcă nu de ieri de azi ci dintotdeauna. la început fusesem convinsă că, om ca şi mine, o poate vedea oricine, dar pentru că mi se întâmpla uneori să mă opresc în mijlocul frazei privind fix şi să fiu întrebată la ce mă uit de fapt, am realizat că doar eu pot să o văd, că ea nu îmi zâmbea decât mie, că florile nu şi le cumpăra ci apăreau pur şi simplu în braţele ei, că acolo, pe stadion, în locul unde era ea cu o secundă înainte nu fusese nimeni şi pe aleile parcului, mai mereu pline de copii, părea că se dizolvă ca o lacrimă uscată de soare pe obraz.

am început să o caut cu o curiozitate amestecată cu teamă. da, îmi era o oarecare teamă de această femeie-nălucă deşi nu îmi făcuse niciodată nimic. doar îmi zâmbea, o dată chiar de pe ecranul alb al cinematografului, înainte ca luminile să se stingă şi să înceapă filmul.

aş fi vrut să vorbesc cu cineva despre toate acestea, dar ştiam că nu o pot face fără să par nebună, aşa că m-am închis în bibliotecă şi am început să caut printre cărţile vechi şi grele tainele nălucilor care merg printre oameni, dar curând am ştiut că nici acolo, printre cuvintele scrise de alţii, mult mai ştiutori decât mine, nu aveam să găsesc răspunsul la întrebările mele.

curând teama a înghiţit curiozitatea şi a început să-mi lase pe chip urme adânci. ochii îmi erau mai mereu umbriţi iar zâmbetul mi s-a ofilit în aşteptare căci aşteptam să apară, convinsă că într-o zi avea să îmi vorbească, că ceea ce avea să îmi spună îmi va schimba întreaga viaţă şi poate că nu în bine şi că oricât aş fi fugit sau m-aş fi ascuns, ea avea să mă găsească.

a fost o dată ca niciodată o femeie. pentru prima oară când zâmbetul ei nu a mai fost de ajuns mi-a vorbit cu propria-mi voce:

– nu sunt un colombre, nu sunt un înger şi nici o nălucă. nu sunt un demon venit din hades ca să îţi răpească sufletul şi nu sunt nici umbra fiicei tale. eu sunt doar oglinda zâmbetului tău şi te însoţesc prin viaţă. nu te pot ajuta, nu te pot ridica atunci când te împiedici şi cazi pentru că şi eu cad odată cu tine. nu îţi pot face rău dar nici bine, când uiţi să zâmbeşti eu mă sting, dar atunci când tu zâmbeşti îmi dai viaţă mie.

zâmbetul meu este o floare, zâmbetul meu este un scut, zâmbetul meu este o oglindă. îl recunosc pe stradă, pe ecranul televizorului şi pe chipul celui drag şi uneori, la răstimpuri, ia chipul unei femei ce merge la meciuri pe marile stadioane.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

5 thoughts on “zâmbetul meu este…

  1. la concerte rock, io zic sa te duci cu acea femeie micuta care zambeste- nu la toate, la unii pletosi. big grin cre’ ca primeste si pisoi; si cum tu n ai voce( nu stiu ureche… daca iese de sub carliont tongue), ea canta si tu torci. happy

  2. Mi-a rămas creierul la inima din ”Farfuria…” precedentă, dar ai interzis accesul la comentarii acolo. O pagină de emoții convulsive cu câteva pasaje antologice. Câinele care ferește lanțul de noroi – e o imagine care ar putea fi dezvoltată suplimentar … Dacă i-am atribui și sforii de care era legat zmeul niște conotații … cred că vreau să fac și eu un text plecând de aici – fără să te plagiez happy.
    Mai am vreo două poezii plecate de la tine, rămase în drafturile blogului meu picat în neanunțată hibernare.
    Scrii foarte inspirat în continuare și nu te epuizezi emoțional.
    Eu am lipsit și-o să mai lipsesc, ca să anticipez o întrebare firească ce s-ar naște …

  3. rectific: ”câinele care ferește lanțul de ape” – era în textul tău … eu deja croiam în mintea mea niște idei, iar câinele închipuit de mine ferea noroaie… happy

  4. pfuaaaai, miai! apoi când apari, mai că-mi vine să-ți iert absențele! happy
    și să mă întorc la scris!

Comments are closed.