poveşti din labirint

despărţirea (lilith)

sursa foto: salome

în ziua în care s-au despărţit din nou, pe sol îl bântuiau doruri de ducă năprasnice şi răzvrătiri ale sângelui care îl trezeau în inima nopţii cu sudoarea lor rece pe tâmple. vânturile îi măturau sufletul care pentru o vreme păruse că îşi găsise odihna, însă era numai o părere, o încremenire a simţurilor de care se bucurase totuşi, în felul lui copilăros, aşa cum se bucura de o privelişte în fereastră ori de un cântec vechi, recunoscut pe sub porţi.

revenise acasă, gustând din toate cele ştiute şi cărora le dusese fără să ştie dorul: poame, femei, vinuri, petreceri cu tovarăşii de odinioară, aceia pe care îi mai găsise, mărunţi în grijile lor şi mai albiţi. albise şi el. numai mona rămăsese aceeaşi, acoperită de tăcerile ei ca un văl. o pierduse? în nopţile înecate de fum îi auzea uneori râsul limpede şi plin şi i se părea că o vede aproape, aievea, fără o dojană, fără un cuvânt, doar aşteptând, uitându-se direct în sufletul lui, de parcă ar fi găsit acolo cheia tuturor întrebărilor.

într-o astfel de noapte fugise întâia oară. alergase pe străzi de parcă îl goneau toate gândurile. parcă plouase şi pământul mirosea ca demult, a pribegie, iar el se simţea ud, îmbibat de dorul lui de ducă. luase primul tren, fără să ştie încotro şi se uscase acolo, în burta şarpelui, tremurând pe o banchetă tare, roasă pe margini.

în noaptea aceea se dezlegase pe totdeauna de ea, deşi fără să ştie încă. în noaptea aceea i se făcuse un dor teribil de mun şi chiar îl strigase în somnul lui chinuit ori aşa i se păruse. apoi zorii veniseră peste ochii lui obosiţi şi uitase.

la depărtare, mona era ca o rană închisă despre care ştia, chiar îi era dragă şi o privea câteodată ca pe o fotografie veche ori ca pe un semn rămas acolo, în carnea lui. la distanţă, femeia aceasta semăna cu un liman întunecat, un căuş de linişte vrăjită spre care el trimitea câteodată dorul şi mirările, iar ea îl înţelegea şi se bucura împreună cu el, îl dojenea din privirile ei întunecate şi îi amintea râzând de singura dată când fuseseră împreună, ca doi fraţi de cruce şi de carne, legaţi de cine ştie ce blestem.

atunci, sub soarele acela sărat, trăiseră liberi, mai liberi ca păsările, ca adam şi lilith înainte de răzvrătirea ei, deşi povestea lor fusese mai degrabă inocentă căci în faţa trupului ei, el se simţea ruşinat de pofte pe care le stingea cu altele, în altele, chipuri rătăcite, de-o noapte, seduse de zâmbetul lui de animal tânăr, cu soarele pe tâmple. se întorcea golit, obosit, ca un câine dezlegat de lanţurile cărora le ducea dorul. ea îl aştepta în acelaşi loc, pe pietrele de deasupra mării, locul unde numai ei se încumetau să ajungă şi unde o găsise de fapt ca pe o perlă ieşită din culcuş, scuipată de mare într-o lume străină.

într-un fel el fusese cel care o plămădise atunci, în miezul acelei veri vrăjite şi tot el îi dăduse numele de lună acoperită de nori, uimit că ea părea să ştie totul dinainte de rostire, geamăna lui, aşa cum fusese odinioară mun. şi o luase cu el, la întoarcere, deşi gândul îi fusese altul, deşi crezuse că în legătura aceasta a lor ea va găsi puterea rămânerii şi că aveau să umble de-acum împreună, până la capătul fiinţei. şi totuşi el plecase, el fugise într-o noapte, lăsând-o înapoia lui, de parcă ar fi vrut să uite, de parcă s-ar fi temut.

pe cerul dimineţii i se păru că ochii ei îi zâmbeau. ea ştiuse. cumva ea ştiuse totul din ziua în care îşi retezase pletele lungi şi îl urmase acasă. şi într-un fel şi ea îl plămădise pe el, îi dezlegase drumurile eliberându-l, aruncându-l de pe stâncile verii lor înapoi, în viaţa aceea nebună, ştiind că el în va trimite veşti într-un fel oarecare, căci ei erau legaţi oricât de departe şi-ar fi fost.

plecase din nou, ascunzându-şi tâmplele albe şi ferindu-şi ochii de soarele abia trezit. pe marginea drumului macii desenau începutul altei veri şi un câine mare şi alb, ca de zăpadă, îl privea din colbul potolit. îşi aminti iarăşi de mun, de mona, de el însuşi şi un junghi îi arse pieptul. în mâna stângă găsi cu uimire o boabă de orez lucind stins. o puse în buzunarul cămăşii şi plecă mai departe, fluierând.

– zămislise-va lut…. îi veni să râdă.

 

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “despărţirea (lilith)

  1. Caci ei erau legati oricat de departe si-ar fi fost…
    Si la mine in “poveste” erau legati , ca in mai toate povestile … happy

Comments are closed.