despre oameni şi poveştile lor

cioburile tale

bogdanliviu

motto: “taci. în mine urlă un porumbel” (undeva în “cioburile mele” )

îţi datorez de multă vreme această “recenzie”, poate chiar din ziua aceea în care te-am citit pisiceşte, pe tăcute, mirată de faptul că pdf-ul acela nu roşise de atâta sensibilitate. de emoţie. şi îmi pun drept scuză convingerea că mă pricep mai bine la critică decât la a descrie ceea ce se întâmplă atunci când “iubesc. sufăr. mă sacrific. sângerez, uneori, pentru convingerile mele” (pagina 78)

dacă privesc în urmă, lucrurile se amestecă şi mi-e greu să îmi amintesc de acel “prima oară” în care ni s-au încrucişat vorbele. m-am învăţat să te ştiu acolo. dar ştiu că din “vina” ta am apucat să citesc nişte cărţi, cu inerenta risipă de timp a curiosului, aceeaşi care te adusese şi pe tine acolo, în acel punct. apoi… te-am văzut învolburat, pătimaş, năvalnic. te-am văzut furios, vehement. am învăţat să te recunosc după semnele pe care le laşi şi după tăceri. semnele spun doar pentru cei puţini, iar tăcerile… tăcerile tale sunt ca nişte pietre ce cad în lacul durerii. dar e noapte şi cine stă să mai vadă cercurile?

şi-apoi scrisul. să revenim la scrisul care te ştie de-al lui dar îţi mai lasă impresia că ai putea să alegi, că depinde numai de tine şi că, poate, ar fi fost mai bine- aşa cum mi-ai scris pe cartea primită- să fereşti cioburile tale de lumină.

ce este un scriitor?- m-am întrebat atunci când am scris unele cărţi. un creator de lumi? un dezvelitor de suflete? ori, poate, un simplu om care, conştient de caracterul finit şi fragil al vieţii, se luptă cu moartea? pentru că da, cuvântul- ca orice formă de creaţie care ajunge sufletul- este un david care poate învinge oricând timpul.

ceilalţi lupi te-ar sfâşia dacă ar şti că urletul tău este doar un plâns- ţi-aş putea spune asta, parafrazându-l un pic pe ţăranul din lisa devenit paler. iar tu, poate că ai clătina uşor din cap, pe jumătate emoţionat, încercând să te fereşti. ţie îţi este mai uşor, totdeauna a fost aşa, să te aperi de lovituri, să te ridici, decât să accepţi… o apreciere.

redeschid cartea la întâmplare şi citesc. şi tac. cândva toate aceste cioburi au fost un întreg. şi mă întreb de fiecare dată când cobor în lumea ta de câte ori le-ai lipit tremurând?

“nu mi-a plăcut niciodată să îmi  vând sufletul. nu a existat nimeni să mi-l cumpere. nu va exista nimeni să facă asta”… dar ţi-ai pus iar şi iar sufletul pe tavă, în tot ce faci şi în cuvânt. şi cum spuneam, îţi eram datoare… încă mai sunt.

cioburile mele- bogdan liviu constantinescu

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

4 thoughts on “cioburile tale

  1. din păcate am să te refuz, onu, pentru că eu pun linkuri rar în text şi doar cu motiv bine determinat (când fac referire la ceva anume). o variantă ar fi să intri pe linkul blogului, de obicei postez zilnic sau o dată la două zile, cu excepţiile numite vacanţe. la plugins-ul de abonare am renunţat de multă vreme…

Comments are closed.