despre oameni şi poveştile lor

trei minute

erau toţi în întunericul acela jilav ori aproape toţi cei pe care putuse să-i încapă într-o privire fugară şi zgribulită. aceiaşi. cineva, o fată slăbuţă, machiată prea mult şi prea negru, îi sări înainte. mirosea a alcool şi a carne muşcată:

– ai venit totuşi? este şi el pe-aici, pe undeva….  şi roti privirile ei de tăciune.

ea clipi. încă mai avea zăpadă în părul zburlit şi obrajii îi ardeau. poate pentru că venise pe jos, aproape fugind de vântul care răscolise dunele de parcă ar fi căutat ceva pierdut. de ce venise? întreaga săptămână o bătuseră la cap ceilalţi şi ea rămăsese imună. îşi văzuse colegele cu câteva ore înainte, aprinse de agitaţia pregătirilor, emoţionate de parcă urmau să o vadă pe regina angliei:

-pot să iau blugii tăi? – sigur putea lua orice, întrebarea era pusă doar formal…

– unde ai pus rimelul ăla verde?- ea afla pentru prima oară că rimelul poate fi şi verde. verde?!

– crezi că el are să vină?- da, mereu exista un el aşteptat, dorit şi o mie de speranţe deşarte.

apoi plecaseră şi în golul acela de linişte ea adormise obosită. îi erau dragi colegele ei de cameră, deşi diferite. măriuca era înaltă şi blondă. semăna cu un cal. când nu tocea ca apucata, bântuia spitalul şi din bacşişurile primite de la cei cărora le căra plosca îşi cumpăra haine de la second hand. era obsedată de asta şi de găsirea unui iubit. cealaltă, păuna, era ca un câine scăpat din lesă. alerga mereu de la unul la celălalt, de parcă s-ar fi temut că prin cine ştie ce ghinion ar fi devenit invizibilă. pachetele ei cu mâncare, primite regulat de acasă, ar fi putut hrăni un regiment întreg. era singura fată pe care o ştiau şi ai cărei părinţi îşi puteau permite toate acestea, numai ei ştiau cum. fără să fie frumoasă, era plăcută şi obsesia ei era distracţia, orice ar fi însemnat asta.

între cele două, ea era ca o pasăre tristă, rătăcită. prefera de departe plimbările lungi prin pădurea la fel de solitară ca şi ea, mergea conştiincioasă la cursuri şi reuşea cumva să ridice paravane în jurul ei.

cineva îi pusese în mână un pahar de plastic. două degete de vin, le putea ghici consistenţa şi gustul uşor aspru. ar fi preferat să fie apă, îşi simţea gâtul uscat. căută din ochi o sticlă care ar fi putut conţine aşa ceva ori uşa de la bucătărie în vreme ce fata de dinainte se topea în întunericul împovărat de muzică. câteva perechi se mişcau prin fum ca nişte păpuşi de cârpe cu ochii legaţi, în vreme ce alte suflete, la fel de rătăcite, zăceau pe jos ori pe canapeaua strâmbă, într-un tablou dezolant pe care îl mai văzuse de atâtea ori. chipurile acelea, altminteri ştiute, îi păreau cenuşii, secătuite.

cineva îi zâmbi ca întors de pe marginea prăpastiei. doi ochi, lipsiţi de lumină şi un chip descompus, poate de băutură, înaintea ei:

– dansezi?

ea ar fi vrut să refuze, dar era deja prea târziu. şi în locul paharului, mâna ei simţi umărul tare, bucata aceea rotundă de os, ascunsă sub ceva ce părea o cămaşă. pe tâmpla stângă simţi arsura obrazului ţepos şi ghici după mişcare că celălalt îi vorbea, potrivindu-şi trupul după al ei, aşteptând o reacţie. încă îi era frig şi sete. închise ochii. se gândi că acum era şi ea asemeni celorlalţi, o marionetă descompusă de muzică şi de băutura ieftină. se lăsă moale în braţele care o ţineau captivă ştiind că orice dans durează trei minute. suportabil adică.

apoi totul se schimbă. într-o secundă. ea se trezi în cu totul alt decor, unul inundat de lumină. în stânga ei, cum stătea aşa, întinsă, o văzu pe fata aceea uscată, cu ochii mari, larg deschişi. machiajul îi dispăruse deodată cu hainele şi părea alcătuită din hârtie, o hârtie la fel de albă ca tot ce era în jur. mai încolo de trupul inert îi văzu pe ceilalţi, aproape toţi, păsări răstignite, cu ochii larg deschişi, legaţi de tuburi invizibile prin care curgea viaţa. ar fi vrut să strige dar setea îi subţiase parcă gâtul. ar fi vrut să se ridice, dar ceva mai puternic decât ea o ţinea acolo, lipită de masa rece. o dureau ochii şi o durea sufletul care îi devenise greu ca o lespede.

– durează doar trei minute- auzi ea vocea caldă, fără chip. închise ochii aproape zâmbind. suportabil adică. în jur mirosea a pământ şi a carne muşcată.

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

17 thoughts on “trei minute

  1. pot sa iau blugii tai? rimelul doar negru imi place, pt. contrast cu verdele irisului si rujul poate mi-l imprumuta Andreea. doar rujul, fara fes. happy de parfume… nu cre’ io ca ai ce-mi tre’ tongue, asa ca desfac o mandarina… laughing
    is de acord ca vrei sa ne ametesti sustinand ca ne prezinti o proza scurta, da’ ce muzica ne pleiezi? trei minute poate fi o vesnicie pe un sound nepotrivit !!!
    textul asta e mai negru decat cel anterior, fara scapare l-ai lasat, pisoi, desi ai desenat atent marionetele, rimelul, chiar si pachtetele de mancare care pot hrani un regiment. tie mereu ti-e foame happy

  2. eu mă gândeam la saturnus, kenza. all alone. ori altceva de la ei. happy să zicem că tu alegi astăzi…
    altfel, precum vezi, mă îndepărtez de promisiunea de a scrie vesel, deşi fără vreo intenţie, pur şi simplu aşa s-a scris. după luni de poezie, aproape că mă mir şi eu. happy

  3. f buna alegere, merge si cu textul, chiar si fara.
    as incerca, ca nota de optimism pt. fata cu genele verzi, inainte de a se transforma in hartie: Godsmack- Awake si la celalalt negru, Distrurbed- Land Of Confusion.

    io citesc tot ce scrii tu si-mi place, culmea e ca la proza ma incurci mai rau decat in poezie. laughing

  4. păi e firesc, kenza: poezia e mai laconică, mai direcţionată, mai succintă, dacă vrei. happy şi mai uşor de închis în cerc. proza, de întindere mai mare sau mai mică, lasă întotdeauna porţi deschise. şi loc de umbre. când te gândeşti că aveam de gând să spun pe undeva “eviscerată” şi-am uitat! big grin
    şi da, faine bucăţi ai lăsat.

  5. Trecînd graniţa invizibilă dintre lumi, din cealaltă parte se vede altfel urma lăsată prin timp. Uşor legănat, în trei minute îţi poţi rememora viaţa, traversînd Styxul. Boat on the river…

  6. așa se și spune, dragoș, că atunci, înainte de marea trecere, sufletul revede ce-a fost. și mă întreb acum dacă revăzând totul există regrete, există remușcări sau este numai o împăcare și o asumare…
    și, pfuaaai, chiar la discuția asta nu mă gândeam că va duce textul meu. happy

  7. Trei minute, cu trei minute, cu trei minute, chiar dacă li se vede nodul când le pui cap la cap, tot pui de-o viață.
    Faină barca Styxilor, o ascultam la un moment dat repetitiv-obsesiv.

  8. Se spune, dar nu e aşa. E eliberare, împăcare şi o bucurie imensă, inexplicabilă. Cel puţin aşa a fost la mine, dar e drept că prea puţină viaţă aveam în urmă. winking
    Vezi, nu ştii niciodată unde dai şi unde… capră. laughing

  9. da crezi că belle e maimuţu’ meu personal? da di undi! ne fluturăm cu liana dânsei şi credem că este o asociere benefică pentru noi! big grin
    sinceră să fiu, îmi place că mă face să râd. şi îmi place cum scrie. şi mi s-a lipit aşa… dar să nu-i spuuui!

  10. Da’ ce ştiu io cui i-a fi aparţinătoare? Planetei, gîndesc, că tare-mi plăcu seria aia veche din ’68-’73. happy

    Io amu’ tare te bănuiesc de-a fi luat niscai “antibiotic lichid”, că prea mi te dedai la confidenţuri secrete. tongue laughing

Comments are closed.