poezii

ciudat

tăcerile noastre sună ciudat
și ne bântuie a iarnă tâmplele
cum stăm așa, pe un capăt pierdut de oră,
pe-o dezrădăcinare a silabei curgând.
luminile noastre ard ciudat,
ca o risipă de funingei pe sub vânt,
acest frate mai domol al viscolului
cu care ne priveam mai ieri
unul pe celălalt.
inimile noastre bat ciudat
ca niște clopote răstălmăcite
în agonia simțurilor
strivite cu ușa a mărturisire.
din ceașca de cafea ne privește
un mare gol,
un pod între două respirații
îndulcite cu zahăr
și-mi pare atât de ciudat
că în ochii lui am început
să te recunosc pe tine.

e luni și e ciudat,
lucrurile plâng la întâmplare,
pe sub perdelele de hârtie
sau de zăpadă.

Facebooktwittergoogle_plusredditpinterestlinkedinmailby feather

23 thoughts on “ciudat

  1. mă sperii, dragoş! ce întâmplare tristă? sad drept e că auzisem de cineva dus către alte lumi (sau ceruri) dar era din viaţa reală… ştii ceva ce eu încă nu am aflat?

  2. Am aflat şi eu ceva de la d’Agatha. Victor Chiriţescu, cel ce trecea pe acolo – o, prea rar în ultima vreme! – dîndu-ne prilej de joacă printre cuvinte… M-a bulversat, de parcă ne-am fi cunoscut de-o viaţă. Nu ştiu cum fac unii oameni de ne intră la suflet încetişor, pe nesimţite, ca apoi – parcă mult prea curînd – să se smulgă de acolo luînd cu ei mobilă, covoare şi pereţi… sad

  3. victor ch? de el zici? eu m-am ştiut cumva tangenţial cu el, doar pe blogul dagathei, dar înţeleg perfect ce spui. fie iertat! cumplită veste. sad am început deja anul cu plecări definitive? aşa de repede? parcă mai ieri ne miram că s-a stins gelu…

  4. Da da, el… O singură dată am schimbat un e-mail, probabil ar fi vrut să… De fapt, cine ştie…
    Plecări, mereu plecări, pe care nu le înţelegem, aşa cum de multe ori nu înţelegem rostul sosirilor şi-a rămînerilor – fie ele cît de temporare.
    Ce-o fi de anul ăsta, început pe negru? N-avem putinţa de a şti. Dar cum ne scurgem şi noi odată cu fiecare lacrimă tîrzie… sigh

  5. plecările au rostul lor, dragoş, chiar şi cele definitive. e greu să le măsori “prea devremele” ori să înţelegi raţiunea tăcerilor noastre, a depărtărilor şi îndepărtărilor noastre. suntem ca fulgii şi noi, ne topim cândva. şi dacă firul vieţii curge şi prin virtual, este natural ca şi moartea să mai închidă pleoapele peste cuvintele rămase oarbe.
    ştii câţi ani s-au dus de când a tăcut mircea suman, de pildă? blogul lui a rămas, este acolo, deşi el s-a săvârşit pe-o trecere dintre ani. ca şi andy sau conu virusache, mai trec pe la ei şi mă privesc statuile tăcerilor, un amurg atât de rece… dar eu ştiu că ne-ar fi vrut zâmbind amintirilor.

  6. Mă contrazic singur de colo-colo, sau poate de fapt mi-ascult trăirile fără a le raţiona. Oare există un rost în ceva, orice, sau e doar o invenţie a omului menită să-l menţină în existenţă? Nu ştiu, dar sentimente şi emoţii există, ele ne definesc “înlăuntrul”, în greutate de douăzeci şi unu de grame zice-se. Cum ajungem noi să cuantificăm necuantificabilul…!

    De Mircea îmi aduc aminte vag, foarte vag, nici nu mai ştiu dacă am apucat să ne intersectăm vreodată. La Andy am ajuns prea tîrziu, îmi amintesc doar durerea Roxanei. Unde fusesem pînă atunci? În alte sfere, poate prea mici. La Conu’ Virusache am fost, de cîteva ori, cu plăcere. Din nou, tîrzie mi-a fost ajungerea, puţină rămînerea. Mă îngrozesc de gîndul recurent ce mă străbate cînd mă lovesc unele plecări tangente.

    Iar tăcerile… tăcerile mă ucid, nu suficient de rapid şi deloc lipsit de durere… dar la ce bun să le ţip în otita lumiii…? Puterea de-a zîmbi cu adevărat aş vrea-o înapoi, dar hoţul a fugit cu ea de-o vreme. O, tempora!

  7. bine zici tu acolo cu otita aceea. din păcate zici bine. sad şi degeaba ne punem apoi cenuşa regretelor în cap. sau încap? cum o fi corect?! happy

  8. În cap încap regrete cu duiumul,
    Pe cap cenuşa zboară precum fumul,
    Mă ţip într-o tăcere divergentă –
    Dezînţelegerea-i deja omniprezentă.

    Trebuia să-i ţip lumii cu mai mulţi de i, că poate nu am pus destule puncte pe.

  9. am mai avut noi cândva o discuţie, dragoş, şi ţi-am spus şi atunci acelaşi cuvânt: degeaba. e degeaba. admit şi admir strădania ta, don quijote ce eşti. happy

  10. Pentru găzduire, pentru timpul acordat, pentru înţelegere, pentru… “Omul cît trăieşte, învaţă”, întotdeauna are a mulţumi pentru ceva, oricît ar părea de insignificant. Prea rar o face. Eu ştiu că am motive pentru a-ţi mulţumi, dincolo de discuţia de mai sus. Aşa că îţi mulţumesc acum, cît încă sîntem amîndoi aici. not worthy

  11. şi aşa-i drept cum spui. uneori e prea târziu chiar şi pentru un banal şi simplu mulţumesc. aşa că îl întorc şi eu, ţie.

  12. aşa, aşa că am scris anapoda n-ai văst? era tăcerile “noastră”, acord la botu caprii ş-alta nu! hîîî… crying

  13. Eram atît de răvăşit… N-am observat. Nici pe-ale mele nu le văd decît tîrziu, foarte tîrziu. Şi nu mai am inimă să mai corectez nici chiar cînd le văd, că prea multă răutate mi se pune în cîrcă din asta.
    Ar fi putut trece şi ca un regionalism forţat, o scriere conformă pronunţiei, poate. Dar peste toate tronează un adevăr: errare humanum est.

  14. Efectiv nu mai văd. Ştii, uneori fac exerciţii prin casă, închizînd ochii şi încercînd să mă descurc printre mormanele de fiare. Mă pregătesc pentru un viitor pe care de fapt nu vreau să-l apuc: acela de-a nu mai vedea deloc.

  15. La capătul orei am regăsit eternitatea clipei, când tu îmi țineai în brațe nedumeririle și-mi numărai săruturile însingurate. Unul pentru copilul ninsorii, unul pentru fiica rătăcită a ploii, unul pentru îngerul alungat din rai, unul pentru mine, unul pentru mama cu mâinile frământate de griji, unul pentru bătranul care plânge pe treptele albe, iar ultimul sarut… pentru tine.

Comments are closed.