despre oameni şi poveştile lor

cuvintele mele

cuvintele mele sunt acele fâşii ale zdrenţelor cu care îmi acopăr carnea pulsând. nu, nu este niciodată inima ci creierul, bucata aceea scurtcircuitată de carne ascunsă în spatele ochilor, nasului, gurii.

ca din întâmplare, am fost înzestrată cu organele acestea ale simţului şi, mai mult chiar, mi-au fost desenate în apropierea acestei împărăţii în care aleargă, înoată, se ciocnesc şi se joacă neuronii.

nu mai ştiu când am descoperit cu uimire că am doi ochi. nu unul ci chiar doi! sunt mici şi căprui, atinşi de miopie, dar au o taină a lor: văd. şi tot ce văd ei se întrupează în fum de gând şi mai apoi, neştiut, în cuvânt.

puţin mai jos de ochi este o gură. dacă ar fi o meliţă ar vorbi toată ziua (dar mie şi ei nu ne plac vorbele). gura mea preferă să tacă, fiind doar una singură în locul ei – poate că tace pentru că nu are o surată- şi să guste zăpada. apoi, tot albul acela topit trece mai departe, bineînţeles în cuvânt.

între gură şi ochi, pe chipul palid abia mai încape un nas. un strop de nas. de-aş fi un om de zăpadă ar fi un morcov degerat. din fericire însă nasul meu este domnul metaforă: dacă îi trec pe dinainte rozmarin, coriandru şi ghimbir, în mintea mea se nasc versuri pe care le  uit cel mai adesea în somn şi mi le reamintesc în cuvânt.

dar cum se nasc cuvintele? ce procedeu neştiut face gândul să se transforme în literă scrisă cu cerneală?

am încercat deseori să le pândesc formarea. mă uit la mâna mea cum ţine stiloul, mă uit la pagina albă, ca şi cum aş fi departe de miezul lucrurilor şi aştept. le simt numai cum vin pe vârful peniţei, ca într-un joc şi coboară în stilou. mărgele mici, mărgele. le port în gând, am grijă să le fie cald, să nu sufere, apoi le privesc cum vin, bile transparente, ca o ploaie colorată.

cel mai mult îmi plac cele verzi, sticloase. ele spun adesea despre mine, dar niciodată totul, niciodată în întreg. cele roşii vorbesc despre sentimentele mele şi pe ele le şterg adesea cu o linie de cerneală, ca şi cum astfel le pot ignora. uneori îmi iese, dar numai uneori.

nu le-am clasificat niciodată, nu am învăţat despre ele, de ce îşi aleg singure culoarea şi de ce unele sunt scurte, iar altele lungi şi pe multe dintre ele nu le pot rosti. ştiu numai că le am, îmi aparţin şi într-un anume context ele vin de nicăieri şi se fac bile. rozariu inutil.

astăzi, pe tipsia de gând nimic nu se mai colorează şi nimic nu mai coboară în stilou. am încercat chiar şi cu un pix colorat. linişte. şi nu ştiu dacă este tăcerea de dinaintea unei furtuni sau o grevă spontană. mă tem că vor renunţa la mine pentru că nu mai am nici energia şi nici dragul de a le înşira. alung stiloul şi tac. nu doare. de fapt nu simt nimic. curând voi pleca în ninsoare.

cuvintele mele sunt acele fâşii ale zdrenţelor cu care îmi acopăr carnea pulsând. uneori este inima.

acesta este un text scos de la naftalină. eu bântui în continuare prin offline, ceea ce vă doresc şi vouă. la mulţi ani!

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

15 thoughts on “cuvintele mele

  1. Nici eu nu știu de ce cuvintele par să fugă de mine. Am încercat să le prind ca pe niște fluturi în insectar, dar degeaba. O fi cu adevărat o grevă spontană a cuvintelor. Oare cât durează grevele cuvintelor? Plimbare plăcută!

  2. la mulţi ani, roxana! eu …am scris deja ceva, sunt câteva poveşti începute în aceste zile… dar cred că greva cuvintelor vine atunci când încetezi de fapt să scrii. în esenţă scrisul este tămăduitor de suferinţă, aşa că necesită el nişte focuri ca să vină. eu aşa cred… aşa îl ademenesc. happy

  3. Ah! Dar cuvintele ți se supun blânde…numai când pui mâna pe stiloul acela happy
    Cuvintele tale sunt gânduri, sunt bucăți de suflet reflectate în oglinda foii albe din fața ochilor…

  4. Pisoiule,
    Cuvintele sunt amorfe, in singuratatea lor. Farmecul cuvintelor consta in insiruirea lor si asta nu depinde de ele, ci de tine. Toti avem cuvinte, putini au insa darul de-a le insira. “Insir-te margarite”, asta ca sa-l parafrazez p-acel rege-al poeziei vesnic tinar si ferice winking Iar tu, dupa parerea mea, insiri cele mai frumoase salbe.

  5. in esenta, cre’ca e din cauza( nu datorita big grin ) piesei. si apoi, in afara de titlu nu se intelege nimic din ce canta tipa aia. laughing
    nu stiu daca e tamaduitor de suferinta- un fel de cerc al mai mult sau mai putin anonimilor, taman bun pe un suport virtual ? happy- defulare, intr-un fel? cu aia se ocupa zone of rat, e campion. laughing
    tu cu focuri chemi muzele? happy aprinse de la bricheta sau altfel? sa(mi) zici sincer!
    oricum, nu scoti de la naftalina ceva pt. inceput, nici de an! tongue

  6. Deep …- When A Blind Man Cries, si sa pui varianta cu pisicu’ lesinat. de fapt, acolo el se intinde , asa, e pe culmile lenei, cum numai felinele stiu si pot. happy

  7. la mulţi şi buni ani, tuturor. mulţumesc de timpul dăruit, de citire, de gânduri şi de urări. un an al sincerităţii, al sufletelor larg deschise şi al binelui vă (şi îmi) doresc.
    kenza, de la brichetă, cum altfel!? laughing şi jur că era de la naftalina de patru ani. deşi… am scris zilele astea şi chiar îmi place ce-a ieşit, o să apară curând.
    papi, tu mă răsfeţi cum ţi-e felul. ştim amândoi că degeaba ai harul dacă nu practici înşiruirea aceasta consecvent, dacă nu trudeşti la ordonarea cuvintelor, dacă nu eşti atent la repetiţiile, inevitabilele şabloane în care ne simţim confortabil. de fapt cu toţii avem tentative de a crea ceva, dar de la idee, la şlefuirea finală este calea lungă pe care o străbat puţini, aici este esenţa. iar eu tânjesc, îmi fac scop din acest colţ de lume, de a rămâne dincolo de timp, un cuvânt.

  8. La multi ani, Psi! Îşi mai trag şi ele sufletul… după care încep să pulseze… nu au altă dorinţă, doar să pulseze în ritmul inimii! Se întorc ele… se întorc…

Comments are closed.