despre oameni şi poveştile lor

lumina

aş fi vrut să înţelegi că trebuia să plec. în felul meu, poate ciudat, poate greşit, trebuia să pun capăt zilelor care încetaseră să mai aducă între noi acea culoare pe care o ştiam doar noi. ceilalţi o numeau pur şi simplu “lumina”, o acceptau ca pe ceva firesc, prezent parcă de totdeauna, deşi noi doi ştiam, ne aminteam prea bine şirul lung al zilelor fără de adăpost în faţa galbenului care ne împovăra mai rău decât praful de piatră. cu praful acesta ne învăţaserăm chiar şi tacit, consecinţă directă a muncii noastre de extracţie, dar lava aceea galbenă care ne înăbuşea simţurile şi ne încătuşa orice urmă de umanitate, era mai greu de suportat decât “munca la piatră”, umilinţa, pentru că numai cei pedepsiţi de soartă ajungeau aici.

cu toate acestea, ştiu încă din noaptea noastră tulbure, în care porţile confesiunilor s-au deschis întâia oară, lăsând un fir de vorbă între noi, ajunseserăm amândoi în acea situaţie aparent fără ieşire într-un mod asumat, ales. fiecare dintre noi fugea de ceva, o himeră sau un vis prea fierbinte. fiecare ispăşea astfel o teamă. până când? până astăzi.

am încetat să mă tem. şuvoiul de vorbe care a curs între noi a încetat şi el. ne-am arătat unul, celuilalt, palmele arse şi rupte, ochii pustiiţi, sufletele descărnate. ne-am privit unul, celuilalt, renunţările şi cedările, zidurile ridicate împotriva vieţii şi apoi năruirile. şi-am plecat. împotriva acelui “imposibil”, am lăsat în urmă soare şi piatră, fără să fie prin asta o revenire la începuturi, o întoarcere. mă schimbasem deja mult, prea mult ca să mă mai recunosc în obiceiurile de altă dată. dar era o plecare spre altceva, altundeva, aşa cum pleacă zilele, mereu una după cealaltă, în pauzele dintre nopţi, dezbrăcându-se de înţeles.

cumva, fără cuvinte, am ştiut că venise vremea, aşa cum spuneau bătrânii către puii care îşi scoteau aripile largi de sub primul puf, ca nişte mantii reci, rămase mici. îţi aminteşti bătrânii? ei vesteau primii anotimpurile şi ei chemau primii legea. grea statornicia lor şi greu muntele acela de întâmplări care le trecea prin ochi ca o povară. greu să ajungi de-al lor şi greu să rămâi.

să revenim însă la “lumină”. la început fusese o încântare şi o uşurare. parcă şi respiram mai uşor, parcă ni se zugrăviseră zâmbete pe chipurile prăfuite, parcă mirosea în jur a senin şi a fapte mari. nimeni nu ştia când a început totul, dar odată obişnuiţi l-am uitat repede  pe galben, l-am scos din minţile noastre ca pe o amintire inutilă şi strâmbă. apoi… apoi ne-am îngăduit să credem că aşa trebuia să fie. devenise anost.

de mâine vom căuta altceva. aş fi vrut să înţeleg că trebuia să pleci.

– vă rugăm introduceţi primele cifre şi tastaţi enter. bun venit pe insulă. pentru limba română tastaţi unu, apoi aşteptaţi. un înger de rang verde va veni să vă transporte în prima incintă.

– orice, dar nu privi înapoi, te rog. în lumină…

Facebooktwitterredditpinterestlinkedinmailby feather

10 thoughts on “lumina

  1. Am văzut aseară un episod dintr-un serial (destul de prost), căruia nu i-am reținut nici măcar numele, în care, niște extratereștri acceptați de pământeni printre ei (și care semănau cu oamenii, doar că aveau niște tatuaje) nu aveau acces la tehnologie, le era interzisă, adică. Interesantă ideea, totuși.
    De ce am povestit asta?! Cred că scrisul e adaptabil timpurilor pe care le trăiește cel ce scrie, și chiar așa scriu și eu, dar parcă mi-e dor de clasicul generat de nearajarea cuvintelor. Bine…am zis! laughing Și acum mă duc!
    Mă duc să scriu o poezie cu un fulg de zăpadă care se dădea apă de ploaie.

  2. ți s-a întâmplat vreodată să citești ceva…și să-ți „pice” ca un răspuns pe care l-ai așteptat din altă parte vreme îndelungată…
    știu…citim ce vrem să citim dincolo de cuvinte…totuși…cineva îmi zicea acum ceva ani că îngerii sunt oameni printre noi care ne lasă câte un indiciu despre lucruri…

  3. da, mi s-a întâmplat, dagatha. de fapt mi se întâmplă frecvent cu oamenii al căror scris îl iubesc, îmi este hrană. happy
    citim ceea ce avem nevoie, cred. ceea ce ne facem bine şi ne satură foamea… şi poate că da, poate că îngerii sunt oameni.
    spor, alma. eu mă retrag mişeleşte… să tricotez. laughing un (alt) laibăr!
    vă las în schimb colinda copilăriei mele… happy

  4. bine, mâț, la tn ingerii verzi, ia tu tot verdele laughing desi am zis ca mi place… nimic n apuc de tine.
    am citit, am uitat unde, ca e gresit sa te identifici cu personajul dinr o opera literara, cica… adica sunt unii care ne spun, explicit chiar, tot: cum, ce… cre’ ca si cu cine. rolling on the floor

  5. n-am loat nimica nimicuţa, kenza. tăt îi aicişia. big grin cât despre identificarea cadavrului literar, io ştiu una şi bună: habar n-am ce-au vrut cuvintele de la mine. să-şi stoarcă alţii creeru’

  6. cita, dincolo de faptul că nu am absolut niciun merit pentru cuvintele care se înșiruie, să ne reamintim- cu modestie, desigur- ce spunea marele nichita: poezia este o reașezare a frazei. o fi știind el ceva, ceva… happy
    frumos este în literatură, chiar și la nivelul de joacă invocat de mine, faptul că poate stârni emoții și că, citisem pe undeva, mi-a rămas în cap, fiecare citește așa cum vrea el, cum poate, prin prisma propriilor sale trăiri; ca și scrisul, cititul unui text este la fel de intim, de aici și multitudinea de interpretări. în ceea ce mă privește pe mine am mereu îndoieli despre calitatea actului pe care îl numesc joacă deși îl tratez extrem de serios. și sper să rămân mereu așa. scrisul de dragul scrisului ca și lauda de dragul politeții îmi displac și îmi recunosc vina de a fi îngăduit mai mult decât trebuia…. prea mult și prea mult timp mai ales.

  7. Frumoasă colinda matale dar ne-apucăm deja? Noi și „colindătorii” de la metrou. laughing Mi-am amintit de unul care, cu ceva ani în urmă, cânta printre mucișori, cam așa: „umbra-n sus și umbra-n jos….și-a văzut-o piața mamă” rolling on the floor

  8. Acceptăm prea ușor lumina care ne e dată ca fiind și singura care există, fără să știm că doar în noi stă puterea, printr-un singur declic, de a pleca să căutăm altă lumină. Mie lumina ta mi-a dus gândul spre ceea ce mi-a fost dat să văd în fața ochilor din momentul în care i-am deschis. Bieții de noi, și dacă am ști câte intensități și ce multitudine de culori poate avea această lumină… happy

Comments are closed.